Surse proprii de finanțare a întreprinderii

Introducere

Surse proprii de finanţare a IMM-urilor

Fondurile proprii ale intreprinderii au in general un dublu rol: pe de o parte finanţează o parte din valoarea investiţiilor iar pe de altă parte servesc drept garanţie creditorilor intreprinderii care finanţează cealaltă parte a investiţiei.

1. Surse de finanţare la iniţierea unei afaceri

Avantajul esenţial al capitalului propriu este că el nu trebuie rambursat. Cele mai obişnuite surse de finanţare proprie la iniţierea unei afaceri sunt următoarele:

- Economiile personale. Majoritatea capitalului necesar iniţierii unei afaceri este format din economiile personale ale intreprinzătorului. Ca regulă generală, intreprinzătorul trebuie să aibă cel puţin jumătate din fondurile necesare iniţierii afacerii. Dacă el nu va risca, cu atat mai mult nu vor risca nici alţi investitori. De asemenea, imprumutul unei părţi mai mari decat jumătatea capitalului necesar ii va afecta in mare parte afacerea.

- Prieteni, rude. Dacă intreprinzătorului nu-i ajung banii, poate apela mai intai la prietenii cei mai buni şi la rudele care doresc să investească in afacere. El trebuie insă să-şi prezinte şansa de reuşită cu sinceritate pentru ca in caz de eşec să nu-şi indepărteze rudele şi prietenii. Dacă va trata aceste imprumuturi ca pe oricare altele, se va evita deteriorarea relaţiilor prieteneşti şi familiale.

- Partenerii. Intreprinzătorul poate să-şi ia un partener pentru a-şi mări baza financiară necesară iniţierii afacerii. Inainte de a incheia un acord de parteneriat, el trebuie să ia in considerare impactul renunţării parţiale la controlul afacerii şi la obţinerea unei părţi din profit.

2. Finanţarea internă

Principalele surse proprii de finanţare sunt: autofinanţarea, cesiunea activelor, creşterile de capital şi alte surse care pot fi assimilate fondurilor proprii.

2.1. Definirea şi importanţa finanţării interne

Finanţarea internă sau autofinanţarea reprezintă acumularea de capital degajată in cursul exerciţiului contabil incheiat şi este cea mai eficientă soluţie de finanţare a nevoilor permanente.

Ca sursă internă de finanţare, autofinanţarea are o importanţă deosebită in asigurarea autonomiei financiare. Formarea de fonduri prin autofinanţare apare in condiţiile in care intreprinderea obţine venituri din activitatea sa care să acopere toate cheltuielile şi, totodată, să degajeze şi un profit din care o parte să fie utilizată pentru sporirea activelor imobilizate şi a activelor de exploatare.

2.2. Componentele autofinanţării

Privită din punctul de vedere al componentelor sale, autofinanţarea, denumită uzual şi autofinanţarea totală sau brută este formată din autofinanţarea de menţinere şi autofinanţarea netă.

Resursele pe baza cărora se infăptuieşte autofinanţarea de menţinere sunt formate indeosebi pe seama amortizării activelor corporale ce corespund pierderii reale din valoarea acestora şi pe seama provizioanelor constituite pentru creşterile de preţuri. Aceste resurse reprezintă sume la dispoziţia intreprinderii din care pot fi realizate cheltuieli aferente menţinerii patrimoniului dobandit.

Autofinanţarea netă este partea din autofinanţarea brută din care se formează resursele proprii ale intreprinderii, peste necesarul cerut de refacerea capitalurilor investite, avand ca efect o creştere a patrimoniului. Autofinanţarea netă se constituie din beneficiile puse in rezervă (beneficiile care răman după prelevarea impozitului şi remunerarea asociaţilor sau acţionarilor, precum şi participarea salariaţilor la profit), precum şi din partea din fondul de amortizare care

depăşeşte deprecierea reală a elementelor de imobilizări. Utilizarea acestor resurse conduce nemijlocit la creşterea patrimoniului, respective a bogăţiei proprietarilor.

2.3. Factorii care influenţează decizia de autofinanţare

Decizia de autofinanţare şi nivelul acesteia sunt adesea influenţate de factori externi şi interni, cum ar fi: fiscalitatea, diverse constrangeri privind accesul pe piaţa financiară sau constrangeri juridice diverse, politica dusă de bănci faţă de creditarea intreprinderilor, costul creditelor, gradul de rentabilitate ce se obţine şi intenţiile de creştere economică ale intreprinderilor.

Sub aspectul fiscalităţii se poate vorbi despre o relaţie de tipul fiscalitate mare – autofinanţare ridicată şi invers, in sensul că o politică de impozite apăsătoare incită intreprinderea să procedeze la capitalizarea unei părţi din profit, cat mai mare cu putinţă, găsind in această destinaţie condiţii mai lejere de impunere.

Constrangerile privind accesul pe piaţa financiară se referă la faptul că societăţile necotate la bursă nu pot apela la piaţa financiară pentru procurarea fondurilor necesare creşterii economice şi in consecinţă rămane alternativa creditului bancar, a autofinanţării sau a creşterii de capital prin fonduri proprii externe.

Constrangerile juridice diverse se referă la decizia Adunării Generale de a distribui dividende sau de a reinvesti profitul obţinut.

2.4. Avantajele şi dezavantajele autofinanţării

In economia de piaţă, autofinanţarea prezintă o serie de avantaje, dintre care enumerăm:

- constituie un mijloc sigur de finanţare, avand in vedere că intreprinderile intampină greutăţi in anumite situaţii conjuncturale incolectarea capitalurilor de pe piaţa financiară şi monetară;

- libertatea de acţiune a intreprinderii este apărată in sensul căasigură independenţa sau autonomia in gestionare faţă de acţionari, faţă de organismele financiare şi de credit, organisme care exercită un control riguros pentru a-şi asigura garanţia capitalurilor date cu imprumut.