Teoria zonelor monetare optime și dezvoltările ulterioare - aprecierea optimalității zonei euro

Capitolul 1.Teoria zonelor monetare optime

1.1.Scurt istoric

Pentru a scrie acest studiu, Robert Mundell a fost nevoit sa astepte cinci ani de la momentul aparitiei ideii sale pâna la asternerea ei pe hârtie, datorita scepticismului prezent la acea data (anii ‘50).

Prima prezentare a ideii a avut loc o data cu sustinerea de catre Mundell a unui seminar la Universitatea Stanford, dar nu ca titlu unic de seminar, ci anexat altuia: „Teoria ajustarii internationale si unitatile monetare optime”.

Dupa sustinerea seminarului, i s-a reprosat ca nu a vorbit destul despre zonele monetare optime. Mundell a facut numeroase încercari de a face publice ideile sale, dar nu a reusit decât cu mult timp mai târziu.

A apelat la Economic Journal, condus de editorul Roy Harrod, dar acesta i-a refuzat publicarea opiniei sale despre dinamica monetara si evolutia cursurilor de schimb, teoria dezechilibrului international, mix-ul de politica monetara si fiscala pentru echilibrul intern si extern si teoria zonelor monetare optime.

Mundell a definitivat lucrarea in 1961.

Teoria zonelor monetare optime are la baza un articol devenit faimos, publicat in 1961 în American Economic Review sub numele „O teorie a zonelor monetare optime” .

Teoria clasica a zonelor monetare optime dezvoltata de Mundell, McKinnon si Kenen defineste zona monetara optima ca o regiune geografica în care statele membre trebuie sa foloseasca rate de schimb fixe sau o moneda unica. Robert Mundell a identificat o serie de criterii pe care trebuie sa le indeplineasca o tara pentru a putea apartine unei zone monetare optime: simetria socurilor externe, gradul de mobilitate a fortei de munca, gradul de deschidere a economiei, nivelul diversificarii economice. Aceste criterii se folosesc si astazi: de exemplu, daca o tara este relativ deschisa în termeni de comert fata de o alta sau fata de un bloc regional, dar nu are o mobilitate semnificativa a fortei de munca, economia ei nu este foarte diversificata si se confrunta cu socuri asimetrice, rata de schimb flexibila fiind o alegere buna.

Explicatia criteriilor zonei monetare optime consta în faptul ca, în general, într-o economie lovita de socuri externe, ajustarea reala are loc daca exista rigiditati nominale. Astfel, rata de schimb flexibila va fi singurul soc asimetric absorbit. Absenta mobilitatii capitalului necesita un alt mecanism de ajustare. Desi Mundell nu a scos în evidenta un alt beneficiu al ratei de schimb fixe – minimizarea costurilor tranzactiei – el a presupus ca daca costul ajustarii pentru o tara nu este mare (daca se indeplinesc criteriile zonei monetare optime) este mai bine sa se aleaga rata de schimb fixa, pentru a beneficia de stabilitatea monedei.

Criteriile zonei monetare optime sunt foarte importante atunci când o tara decide sa-si lege moneda proprie de o alta, considerata ancora. Pentru a combate hiperinflatia si a constrânge politica economica, Argentina a ales aranjamentul valutar de tip consiliu monetar pe dolarul american. Astfel, dolarul a devenit ancora monetara dar, în absenta unei politici fiscale sustinute si a unor institutii eficiente, decizia fiind dezastruoasa. Rezultatul a fost deteriorarea relatiilor comerciale, cresterea datoriei externe, reducerea investitiilor si încetinirea ritmului cresterii economice.

Literatura de specialitate mai recenta defineste conceptul de „imposibila trinitate“ (engl. impossible trinity), respectiv imposibilitatea de a avea în acelasi timp rate de schimb fixe, mobilitate a capitalului si independenta politicii monetare. Astfel, un curs valutar flexibil, în conditiile unei mari mobilitati internationale a capitalului, permite autoritatii monetare sa stabileasca o politica monetara independenta. Dar daca autoritatea monetara nu poate utiliza corespunzator independenta politicii monetare este mai bine sa renunte la ea, în scopul de a se importa stabilitate din alte tari.

În timp ce teoria în domeniul zonelor monetare optime ofera cadrul pentru alegerea unui anumit regim valutar, în prezent în literatura de specialitate apare conceptul de „teama de flotare“ (engl. fear of floating). În definirea lui se pleaca de la presupunerea ca ratele de schimb foarte volatile limiteaza câstigurile din comert, cresc prima de risc a ratelor de dobanda si reduc bunastarea în timp ce „de jure” sunt rate de schimb flotante, „de facto” aceste rate implica riscuri mari, evidentiate prin crizele financiare care au avut loc în tarile emergente.

„Teama de flotare“ poate fi explicata plecând de la urmatoarele considerente:

- variabilitatea ratei de schimb este una din trasaturile proeminente ale unei economii deschise iar tendinta ratei de schimb nominale de a se misca volatil si imprevizibil a fost condamnata pentru reducerea câstigurilor din comert si a bunastarii. Dorinta de a modera aceasta volatilitate este motivatia care sta la baza regimurilor valutare controlate sau fixe din diferite tari.Întrebarea care se ridica este daca un aranjament valutar anume are sau nu un impact semnificativ asupra comertului. Raspunsul nu este foarte clar, evidentele empirice punctând ambele sensuri. Cu toate acestea, exista o parere unanima ca stabilitatea cursului valutar poate promova comertul, în special al uniunii monetare. De aceea, se argumenteaza ca rata de schimb fixa ajuta economiile emergente în promovarea cresterii investitiilor si a economiilor;

- majoritatea tarilor în curs de dezvoltare nu se pot împrumuta în afara granitelor tarii în moneda nationala, datoriile lor fiind denominate în valuta. De aceea, o depreciere puternica a monedei nationale poate determina presiuni severe asupra balantei de plati.

Aranjamentele valutare practicate în prezent au un caracter dinamic, pe de o parte, prin permanenta lor diversificare iar pe de alta parte, prin faptul ca valorile astfel stabilite se modifica la intervale scurte de timp. În esenta, ele se diferentiaza în functie de gradul de flexibilitate adoptat în stabilirea cursului valutar: de la forme mai rigide – consiliu monetar sau legare a monedei nationale de o alta unitate monetara – pâna la flotare libera. Indiferent însa de clasa în care este inclusa o moneda, în ultima instanta, la baza definirii sale se afla evolutia cursului pe piata valutara.