Tipologia Controlului Financiar

1) Noţiuni generale

Datele istorice atestă că încă din cele mai vechi timpuri activitatea umană a fost supusă controlului sub diferite aspecte. Controlul a fost şi continuă să fie unul dintre factorii principali care au influenţat şi au stimulat progresul.

Întotdeauna oamenii au privit cu admiraţie realizările predecesorilor şi contemporanilor săi, supunându-le unor examinări riguroase ceea ce a dus la schimbare şi progres.

Noţiunea de control provine din expresia ,,contra rolus” care înseamnă verificarea actului original după duplicatul care se încredinţează în acest scop unei alte persoane.

Atât teoria cât şi practica dovedesc şi demonstrează existenţa pe de o parte a bazei economice, iar pe de altă parte a suprastructurii generate de baza economică care explică faptul că indiferent de voinţa oamenilor, aceştia intră în relaţii de producţie şi totodată în relaţii de schimb într-un sistem de concurenţă.

În concluzie, există necesitatea cunoaşterii condiţiilor economice şi financiare, în raport cu cerinţele şi legităţile pieţei în care se derulează activitatea agenţilor economici.

Cunoaşterea situaţiei patrimoniului, a capacităţii acestuia de a genera profit, a solvenţei comerciale ori de faliment în care se poate afla un agent economic, la un moment dat, este asigurată cu ajutorul controlului financiar, organizat şi exercitat competent.

Cunoaşterea este necesară, în primul rând, conducerii agenţilor economici, apoi personalului acestora. Prin control, conducerea îşi asigură informarea dinamică, reală, preventivă.

Controlul nu se rezumă să constate manifestarea neajunsurilor, ci, în primul rând, este bazat pe previziunea desfăşurării activităţii, a posibilităţilor apariţiei deficienţelor şi anomaliilor.

Pentru obţinerea profitului maxim în raport cu obiectivele şi normele stabilite, controlul contribuie şi la prevenirea tendinţelor şi fenomenelor care necesită decizii de corecţie.

Controlul asigură perfecţionarea, creşterea profitului în condiţii de concurenţă liberă şi loială. Ca formǎ de cunoaştere este lipsit de sens dacǎ nu se manifestǎ şi ca formǎ de perfecţionare a modului de gestionare a patrimoniului şi de organizare şi conducere a activitǎţii agentului economic.

Controlul urmăreşte, în principal funcţionarea unităţilor de producţie la capacitate normală, chiar maximă, pe criterii de eficienţă şi rentabilitate.

Controlul financiar, ca o componentă a controlului economic, are ca obiectiv cunoaşterea de către stat a modului cum sunt administrate mijloacele materiale şi financiare de către societăţile comerciale publice, modul de realizare şi cheltuire a banului public, asigurarea echilibrului financiar, realizarea eficienţei economico – financiare, dezvoltarea economiei naţionale, înfăptuirea progresului social.

Controlul este o necesitate obiectivǎ şi subiectivǎ, dar nu este un scop, ci un mijloc de perfecţionare a activitǎţii executive, inclusiv a procesului de conducere a acestuia.

Controlul financiar reprezintă un mijloc de prevenire a faptelor ilegale, de identificare a deficienţelor şi de stabilire a măsurilor necesare pentru restabilirea legalităţii.

Ţinând cont de cele arătate mai sus, statul joacă un rol deosebit de important în conducerea societăţii, în rezolvarea problemelor pe care le ridică construcţia socio – economică a ţării, mai ales în etapa actuală de tranziţie spre economia de piaţă.

Prezenţa statului democratic în ansamblul desfăşurării activităţilor social economice reprezintă o necesitate obiectivă.

Elaborarea programului de dezvoltare economico – socială de către stat presupune cel puţin a elementelor esenţiale:

- cunoaşterea legităţilor sociale, universal valabile;

- acţiunea legilor proprii economiei de piaţă;

- aplicarea justă la condiţiile ţării noastre şi la fiecare etapă de edificare a economiei de piaţă; a legităţilor universal valabile şi a legilor economice proprii economiei de piaţă.

Această demonstrează că acţiunea de control este determinată de cauze obiective precum caracterul conştient al procesului de transformări revoluţionare a societăţii şi particularităţile legilor economiei de piaţă.

Controlul financiar trebuie deosebit de controlul fiscal, adicǎ de activitatea specializatǎ desfǎşuratǎ de organele fiscale competente pentru verificarea îndeplinirii de cǎtre subiectele pasive ale raporturilor de drept procedural fiscal, altele decât organele fiscale, a obligaţiilor ce le incumbǎ în cadrul acestor raporturi.

Distinţia poate fi fǎcutǎ prin raportare la mai multe criterii:

- raportat la obiectul controlului, în timp ce controlul financiar urmǎreşte verificarea modului în care sunt gestionate fondurile publice şi patrimoniul public, controlul fiscal are ca obiect verificarea bazelor de impunere, a legalitǎţii şi conformitǎţii declaraţiilor fiscale, verificarea corectitudinii şi exactitǎţii îndeplinirii obligaţiilor fiscale de cǎtre contribuabili, respectarea prevederilor legislaţiei fiscale şi contabile;

- cât priveşte organele competente sǎ efectueze controlul, controlul financiar este exercitat de Garda Financiarǎ, Curtea de Conturi, controlorii delegaţi pentru controlul financiar preventiv, iar controlul fiscal de organele fiscale din structura Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscalǎ, de organele fiscale cu atribuţii de control vamal din structura Autoritǎţii Naţionale Vamale, de organele de control fiscal organizate la nivelul unitǎţilor administrativ teritoriale;

- în ceea ce priveşte regulile procedurale aplicabile, controlul financiar şi controlul fiscal se efectueazǎ în baza unor acte normative diferite ( de pildǎ, Ordonanţa Guvernului nr.119/1999 pentru controlul financiar, Codul de procedurǎ fiscalǎ sau Codul vamal pentru controlul fiscal).

Controlul financiar reprezintǎ prin rezultatele sale, activitatea care oferǎ cele mai importante surse de informaţii necesare desfǎşurǎrii acţiunii de management general.

Exercitatǎ în condiţii de eficientǎ, activitatea de control financiar are ca principal efect furnizarea tuturor elementelor necesare fundamentǎrii unor decizii optime ce urmeazǎ a fi utilizate ca pârghii ale statului sau ale conducǎtorului de activitǎţi economice la realizarea obiectivelor din programele propuse.

În concluzie, controlul are ca direcţii esenţiale:

- organizarea mai bună a muncii;

- întărirea ordinii şi disciplinei în organizarea şi desfăşurarea activităţii economice, a disciplinei tehnologice;