Transformări în reglementarea pieței de capital din România în contextul integrării europene (implementarea acquis-ului comunitar și analiza critică a legislației de după 1990)

1. Ideea de integrare europeană

Procesul integrării în cadrul Uniunii Europene își are ca începuturi luna septembrie a anului 1946 când Winston Churchill, Primul-ministru al Marii Britanii a lansat în discursul său ținut în Universitatea din Zurich ideea implementării Statelor Unite ale Europei, socotind faptul că mai întâi este nevoie de un parteneriat încheiat între Germania și Franța. Negocierile diplomatice dintre Danemarca, Belgia, Franța, Italia, Irlanda, Luxemburg, Marea Britanie, Norvegia, Olanda și Suedia au avut ca urmare consolidarea Consiliului Europei, în luna mai a anului 1949, la promulgarea Convenției Europene a Drepturilor Omului în 1950, a Tratului cu privire la Comunitatea Europeană a Cărbunelui și a Oțelului în luna aprilie a anului 1951, la semnarea Convenției în 1960 la Stockholm referitoare la Asociația Europeană a Liberului Schimb respectiv la înființarea Organizației în anul 1961 pentru Cooperare și Dezvoltare Economică. Un moment semnificativ în ceea ce privește diplomația europeană l-a reprezentat atât negocierea cât și semnarea Tratatului de la Maastricht cu privire la formarea Uniunii Europene în februarie a anului 1992.

Transformările de tip politic, economic și social ce au fost declanșate în Europa ca urmare a Revoluțiilor atât din Est cât și din Centrul Continentului pe parcursul anilor 1989-1991 au cunoscut un impact hotărâtor în ceea ce privește evoluția relațiilor atât inter-europene cât și mondiale. Uniunea Europeană a încept să fie un “punct de atracție” pentru totalitatea poparelor din Centrul ar și din Estul Continentului. S-a concluzionat faptul că integrarea acestor țări trebuie să parcurgă următoarele etape: prima etapă în care țările să aibăun statut de asociat la UE iar cea de-a doua numită etapa integrării propriu-zise. Anii 1990-1993 au fost catalogați ca fiind “anii negocierii” atât a modalităților cât și a condițiilor în ceea ce privește asocierea la Uniunea Europeană a țărilor din Centru si Est. Aceste negocieri diplomatice au fost consemnate în acordurile de asociere ce au fost între fiecare țară asociată respectiv Comunitățile Europene și statele ce sunt membre pe de altă parte. S-a hotărât ca această asociere să aibă o perioadă de tranziție ce să nu depășească 10 ani, fiecare împărțită în două etape ce durează cinci ani ce sunt succesive. În cele două etape s-a impus ca țările ce sunt asociate să realizeze reformele ce se cuvin și să implementeze factori ce sunt necesari în vederea cooperării între părți. Uniunea Europeană a hotărât să stabilească anumite instrumente de asistență economică, financiară, tehnică respectiv de cooperare în scopul sprijinirii țărilor respective de a face față anumitor consecințe economice și sociale în ceea ce privește reajustarea structurală.

România a optat după Revoluția din 1989 pentru integrarea atât în structurile europene cât și în cele euro-atlantice. Pe parcursul anilor 1990-1993 s-au desfășurat negocieri între România și Uniunea Europeană de tip politic-diplomatic cu pentru semnarea unui Acord a Comunității Europene cu ocazia pregătirii țării atât pentru aderare cât și pentru integrarea în Uniunea Europeană. Părțile menționate au hotărât ca această colaborare să aibă în componența sa o perioadă de tranziție pe o perioadă ce să nu depășească 10 ani (1993-2003). Reglementările acestui acord prevedeau libera circulație a mărfurilor, a capitalurilor, furnizarea mai multor servicii între România respective Comunitate, circulația lucrătorilor, cooperarea atât culturală cât și financiară dar și armonizarea legislației.

2. Reglementarea pieței de capital în România

2.1 Reglementarea pieței de capital înainte de anul 1990 în România

Piețele bursiere de mărfuri și valori în România se situează la mijlocul secolului al XIX-lea. Așadar, în Adunarea Obștească a Țării Românești din anul 1839 s-a pus pus problema constituirii unei burse de mărfuri la Brăila respectiv la București ce avea ca obligație publicarea în mod periodic a principalelor tranzacții finalizate comerciale. În 1840 s-a elaborat și pus în desfășurare Codicele al Țării Românești de Comerț ce a fost extins în 1864 și în Moldova. Inspirat după Codul francez emis în 1807 aborda un capitol referitor la bursele de comerț.

În 1865 a apărut primul proiect de lege în ziarul Monitorul pentru constituirea burselor de comerț la București dar și la Iași, Brăila și Galați. În 1881 Parlamentul a emis o lege asupra “burselor, mijlocitorilor de mărfuri respectiv de schimb”. Această lege avea ca scop “efectuarea tranzacțiilor de tot felul”. Legea impunea ca fiecare bursă să se înființeze prin Decret Regal doar în orașele unde camerele de comerț aveau suficiente mijloace pentru a întreține localul și personalul său. În luna decembrie a anului 1881 Parlamentul a adoptat Regulamentul burselor de comerț, hotărând modul în care trebuie să funcționeze aceste instituții și totodată fixarea drepturilor și obligațiilor mijlocitorilor de schimb dar și cursurilor de bursă. Prin intermediul acestei legi s-au înființat primele burse la București, Brăila, Iași respectiv Galați. Bursa București a cunoscut o activitate slabă până în anul 1904 iar legea existentă a fost înlocuită în mai 1904 cu o alta numită Legea asupra burselor de comerț. La baza funcționării noi legi a stat principiul libertății tranzacțiilor.