Trezoreria statului

INTRODUCERE

În procesul procurării şi repartizării resurselor financiare necesare statului pentru a-şi îndeplini funcţiile şi sarcinile sale, se formează anumite relaţii sociale, de natură economică, şi exprimă module de repartizare a unei părţi din PIB între diverse categorii sociale.

Concepţiile specialiştilor privind finanţele sunt diferite. Astfel, economiştii consideră finanţele ca fiind, după caz:

1. fonduri băneşti la dispoziţia statului (venituri ale statului, resurse băneşti prelevate la dispoziţia statului în vederea îndeplinirii funcţiilor şi sarcinilor sale);

2. bani şi bunuri utilizate pentru funcţionarea instituţiilor publice;

3. mijloace de intervenţie a statului în economie (impozite,împrumuturi, alocaţii bugetare, subvenţii);

4. metode de gestionare a banului public (forme şi metode de administrare şi utilizare a resurselor financiare ale statului);

5. relaţii sociale de natură economică care apar în procesul constituirii fondurilor publice de resurse băneşti şi repartizării acestora în scopul satisfacerii nevoilor generale ale societăţii.

Între resursele băneşti prelevate la dispoziţia statului în vederea satisfacerii nevoilor sociale modalităţile concrete prin care se procură şi se distribuie aceste resurse, instrumentele prin care statul intervine în viaţa economică, metode de gestionare a resurselor finanţelor financiare publice şi formele juridice pe care le îmbracă toate acestea există legături strânse.O anumită latură a finanţelor nu exclude pe celelalte, ci ajută la înţelegerea complexităţii fenomenelor financiare.

Între finanţele publice şi cele private există unele asemănări dar şi o serie de deosebiri. „Finanţele publice” este o expresie asociată cu statul, unităţile administrativ-teritoriale şi alte instituţii de drept public, în legătură cu resursele, cheltuielile, împrumuturile şi datoria acestora. Finanţele private sunt asociate cu entităţile economice, instituţiile de credit şi societăţile de asigurare private, în legătură cu resursele şi cheltuielile acestora, împrumuturile primite sau acordate, creanţele de încasat şi obligaţiile de plată, asigurările şi reasigurările de bunuri, persoane şi răspundere civilă.

Resursele necesare statului se procură de la persoane fizice şi juridice. Pentru constituirea acestor resurse se foloseşte în principal măsuri de constrângere, luate de autorităţile publice, dar şi într-o măsură mai mică, pe baze contractuale. Măsurile de executare silită nu se pot lua împotriva statului în cazul în care instituţiile publice centrale şi locale nu efectuează cheltuielile adecvate prevăzute.

Finanţele publice sunt reprezentate în România printr-un sistem complex de relaţii economice, prin care se asigură formarea şi repartizarea fondurilor publice de resurse financiare. Aceste fonduri sunt utilizate pentru finanţarea nevoilor sociale atât de interes naţional, cât şi local.

Intervenţia statului în economie, se manifestă, cu ajutorul finanţelor. Acesta îndeplineşte un rol activ neavând un caracter neutru, punând în evidenţă rolul finanţelor publice în economia de piaţă. Impactul finanţelor publice asupra economie se manifestă astfel: în primul rând sub forma utilităţilor puse la dispoziţia membrilor societăţii româneşti care influenţează mărimea şi structura acumulării de capital, consumul privat şi public, individual şi social; iar în al doilea rând se manifestă şi sub forma redistribuirii veniturilor şi averii în rândurile populaţiei şi întreprinzătorilor, aceasta realizându-se cu ajutorul impozitelor şi taxelor, urmată fiind şi de o a doua redistribuire ce se realizează pe calea alocaţiilor bugetare, a subvenţiilor şi transferurilor de resurse de la fondurile publice la diverşi beneficiari.

Modificarile importante survenite, dupa anul 1990, în rolul şi structura sistemului bancar, precum şi schimbările de concepţie privind administrarea şi utilizarea resurselor financiare în sectorul public, au condus la concluzia că realizarea atributelor finanţelor publice în condiţiile economiei de piaţă se asigură numai dacă se dispune de sisteme proprii de organizare, care să permită intervenţia promptă în toate fazele de execuţie. Un astfel de sistem de organizare a unităţilor financiare din România la nevoile cerinţelor rezultate din prefacerile care au avut loc după anul 1989 a condus la înfiinţarea TREZORERIILOR FINANŢELOR PUBLICE, unităţi din structura Ministerului Finanţelor Publice, concepte ca instituţii prin care sectorul public îşi efectuiază operaţiunile de încasări şi plăţi pentru bugetul de sat, bugetele locale, bugetul asigurărilor sociale de stat, fonduri speciale şi mijloacelor extrabugetare aprobate prin lege.

Prin lucrarea de faţă mi-am propus să prezint noua instituţie „ Trezoreria Finanţelor Publice” pentru a înţelege rolul şi funcţiile acesteia.

CAPITOLUL I.

ÎNFIINŢAREA ŞI ORGANIZAREA TREZORERIEI STATULUI

1.1 Consideraţii generale

Termenul de trezorerie a luat naştere în cadrul unei largi evoluţii istorice, care a condus la identificarea, pentru început, cu noţiunea de bani publici, iar mai târziu, la crearea şi centralizarea unei instituţii sub o autoritate unică desemnată să asigure respectarea ansamblului de reguli specifice caseriei şi contabilităţii publice. Termenul de trezorerie este folosit în două sensuri. Pe de o parte, el serveşte la desemnarea casieriilor propriu-zise ale statului, atunci când se vorbeşte de „situaţia trezoreriei” sau de „deficitul trezoreriei”, iar pe de altă parte, el serveşte la desemnarea unei administraţii publice, ca instituţie.Astfel cele două sensuri ale termenului de trezorerie sunt îmbinate între ele şi vizează şi funcţiile pe care le îndeplineşte trezoreria.

Trezoreria, ca administraţie, este serviciul public însărcinat cu gestiunea fondului public, în sensul caseriei, dar mai ales cu asigurarea echilibrului permanent dintre încasările generatoare de lichidităţi şi plăţi exigibile, dintre veniturile publice şi cheltuielile publice, finanţarea deficitului bugetar, gestionarea datoriei publice şi altele, toate acestea conducând la asigurarea echilibrului monetar şi a echilibrului general al economiei.

Funcţia originală de „caserie” se atribuie de către finanţele clasice, trezoreriei, unde sunt depuse fondurile statului şi ca o bancă cu activitatea de credit pe termne scurt, însărcinată să echilibreze în orice moment încasările şi ieşirile de fonduri. Trezoreria statului poate fi asemănată cu o „caserie” prin care sunt efectuate toate operaţiunile de plăţi şi de încasări cu cont deschis la Banca Naţională a României. Evoluţia finanţelor publice a creat cadrul necesar pentru lărgirea din ce în ce mai mult a funcţiilor esenţiale şi anume: „asigurarea echilibrului general al monedei şi al economiei”. Această funcţie este recunoscută statului şi încredinţată administraţiei Trezoreriei.

În finanţele moderne rolul Trezoreriei este mult mai amplu. Pe lângă cele două funcţii ale sale de casă şi de bancă, Trezoreria asigură „controlul asupra ansamblului de activităţi financiare ale naţiunii şi tinde să devină unul din instrumentele prin care statul îşi procură resurse, alături de resursele bugetare de împrumut”. Trezoreria poate fi văzută ca „forţă monetară a finanţelor publice”, în timp ce bugetul ca „forţă financiară a administraţiei statului”.

1.2 Înfiinţarea Trezoreriei Statului

1.2.1 Necesitatea înfiinţării Trezoreriei Statului în România

Trecerea la economia de piaţă după perioada postdecembristă a determinat modificări esenţiale în domeniul finanţelor publice, măsuri fără de care această trecere nu se putea asigura.

Prima parte a anului 1990 a debutat şi cu primele măsuri cu caracter financiar care stabileau relaţiile financiar-economice între unităţile economice şi stat respectiv vărsămintele din profit. Pentru prima dată în România, se stabileşte obligaţia de a vira către stat o parte din prfitul realizat, înlocuindu-se sistemul de regularizare totalitar cu bugetul de stat.

Deasemena au fost perfecţionate pârghiile financiare de mobilizare la buget a unei părţi din produsul intern brut, astfel încât să se realizeze o centralizare a repartizării resurselor. În acest context sunt de menţionat actele normative care reglementează impozitul pe profit, impozitul pe salarii, precum şi renunţarea la impozitul pe circulaţia mărfurilor şi înlocuirea acestuia cu taxa pe valoare adăugată şi nu în ultimul rând stabilirea de noi raporturi între autoritatea centrală şi locală pe linia sprijinului financiar ce urmează a fi acordat bugetelor locale.

După anul 1989, un rol deosebit de important a revenit mecanismului financiar. Rolul acestuia era să asigure stabilitatea economică, echilibrele materiale, financiare şi valutare ale ţării. Componenta cea mai importantă a mecanismului financiar o reprezintă finanţele publice. În această perioadă a fost adoptată de urgenţă Legea nr. 10/1991 a finanţelor publice publicată în Monitorul Oficial nr. 23/1991, lege care a constituit o adevărată cartă financiară a României (modificată în anii 1996 şi 2002). Cea mai mare parte este consacrată principiilor de elaborare, aprobare şi execuţie a bugetului public naţional. Deşfăşurarea execuţiei bugetare înainte de înfiinţarea unităţilor de trezorerie se realiza prin mai multe bănci (Banca Comercială Română, Banca Română de Dezvoltare, Banca Agricolă şi Banca Naţională).