Uniunea Europeană - origine, evoluție, consecințe

CAPITOLUL 1 – ISTORICUL UNIUNII EUROPENE

1.1 Europa înainte de Uniunea Europeană

Ideea de a crea o uniune socială, coerentă şi acceptabilă pentru toţi locuitorii Europei are o istorie îndelungată, ale cărei începuturi sunt dificil de plasat. Deşi posibilitatea unei federaţii europene era discutată încă de la sfârşitul Evului Mediu, iar unele forme de uniune există încă din Antichitate, cele mai importante proiecte apar în perioada înfiiţării statelor naţionale, cel mai frecvent pentru a răspunde necesităţii de a menţine pacea între statele europene, dar şi pentru apărarea intereselor comune (inclusiv de securitate). Astfel, în secolul XVIII sunt redactate câteva modele constituţionale de tip federal, cel mai cunoscut fiind proiectul lui Immanuel Kant cu privire la pacea eternă (1795).

Acesta pornea de la premisa că pacea în Europa ar putea fi asigurată de o federaţie de state, unite într-o comunitate constituită pe modelul republican şi supusă unor legi comune.

În a doua jumătate a secolului XIX, odată cu internaţionalizarea vieţii economice şi a raporturilor juridice, cooperarea dintre statele europene a început să se transforme dintr-un ideal destul de vag într-o necesitate practică, în special în unele domenii. Aşa, de pildă, statele europene au început să încheie convenţii multilaterale cu caracter tehnic în domeniile transporturilor, poştal şi telegrafiei, proprietăţi industriale şi artistice, precum şi în domeniul dreptului internaţional privat. Aceste convenţii au stat la baza unificării efective a relaţiilor economice şi sociale dintre statele europene şi au contribuit la armonizarea sistemelor lor de drept privat, dar nici unul dintre aceste acorduri nu era fondat pe vreunul din proiectele de unificare europeană care le precedaseră şi nici nu prevedea unificarea politică a Europei .

1.2. Planul Schuman

La început, ideea privind unitatea europeană o găsim în cercurile filozofice şi la vizionari. Victor Hugo, căruia îi datorăm expresia „Statele Unite ale Europei”, îi dădea acesteia o interpretare umanistă şi pacifistă .

Primele forme concrete ale ideii de unitate europeană au la baza „planul Schuman”, planul ministrului de externe francez Robert Schuman.

La 19 septembrie 1946, la Zurich, Churchill lansează un apel la reconciliere franco-germană şi la unitatea continentului. S-au creat grupări federaliste născute adesea din mişcări de rezistenţă, de inspiraţie socialistă, democrat-creştină sau liberală. Între 7 şi 11 mai 1948 se desfăşoară, la Haga, Congresul Europei care propune crearea unei Adunări Europene Constituante.

La 5 iunie 1947, generalul Marshall propune Europei ajutorul SUA, declarând război „foamei, sărăciei, disperării, haosului”. Europa eliberată se ferea de lipsuri şi avea nevoie de sprijinul financiar american pentru a reconstrui o economie devastată. Condiţia pentru acordarea ajutorului este cea înscrisă într-un plan general de reconstrucţie al continentului. O conferinţă care a început la Paris, la 27 iunie 1947, se finalizează la 16 aprilie 1948 printr-o convenţie de înfiinţare a Organizaţiei Europene de Cooperare Economica (OECE).

Primele organizaţii europene sunt marcate de abordarea interguvernamentală: statele cooperează, însă îşi păstrează în totalitate suveranitatea.

În declaraţia din 9 mai 1950 s-a dat un raspuns la problemele imediate: planul Schuman propune plasarea cărbunelui şi oţelului Franţei şi Germaniei sub o înaltă autoritate comună. Libera circulaţie a celor două produse reglează problema nivelului producţiei din Ruch. Metoda planului Schuman este revoluţionară în domeniul relaţiilor internaţionale: ea înfiinţează o autoritate independentă de guverne, ale cărei decizii vor lega statele. Concentrând acţiunea spre „un punct limitat, însă decisiv”, Schuman şi Monnet se hotărăsc pentru metoda funcţionalistă. „Supranaţionalitatea” este punctul de placare al unei construcţii mai vaste, instituind, pe fondul „solidarităţilor concrete”, „primele baze ale unei federaţii europene indispensabile apărării păcii”.

Planul Schuman, acceptat fără rezerve de Germania, Italia, Franţa şi cele trei ţări din BENELUX (Belgia, Olanda şi Luxemburg), este supus unei negocieri deschise la 24 iunie 1950 şi intră în vigoare la 18 aprilie 1951. Tratatul de la Paris prin care lua fiinţa Comunitatea Europeana a Carbunelui şi a Oţelului (CECO) este încheiat pentru 50 de ani.

Cele patru instituţii (supranaţionale) aflate în componenţa CECO sunt: Înalta Autoritate (organul cel mai novator, de esenţă supranaţională), Consiliul de Miniştri (reprezentând statele, el dispune de o putere limitată), Adunarea Parlamentară şi Curtea de Justiţie .

Obiectivele Comunităţii Economice Europene au derulat punerea în practică a unor politici concrete: o uniune vamală industrială, o politică agricolă comună, o politică comercială comună şi o politică concurenţială.

Prima uniune vamală totală, denumită iniţial drept Comunitatea Economică Europeană (informal chiar şi Piaţa Comună), a fost creată prin Tratatul de la Roma în 1957 şi implementată la 1 ianuarie 1958. Aceasta din urmă s-a transformat în Comunitatea Europeană care este în prezent "primul pilon" al Uniunii Europene. UE a evoluat dintr-un organ comercial într-un parteneriat economic şi politic. Definitivarea Uniunii Europene s-a făcut prin ratificarea de către ansamblul ţărilor membre ale Comunităţii Europene a Tratatului de la Maastricht (Olanda), pe 7 februarie 1993. Ca preşedinte al Convenţiei pentru Viitorul Europei, fostul preşedinte francez Valéry Giscard d'Estaing a propus schimbarea numelui Uniunii Europene în Europa Unită, dar această moţiune nu a fost aprobată.