Bisericile de lemn, pictate-cauze fizice de degradare

Bisericile de lemn, de o importanță covârșitoare în patrimoniul național și chiar universal, au apărut în țara noastră cu precădere după anii 1600-1700. Aria de răspândire a acestora este vastă, dar cea mai mare concentrație de astfel de monumente o reprezintă vestul și nord-vestul țării. Comunitățiile creștine din sate și târguri s-au înfiripat în jurul lor, făcând posibilă funcționarea acestora, iar în unele cazuri în jurul unora dintre biserici au luat ființă așezăminte monahale, singurele noastre centre culturale din decursul mai multor veacuri. „În România s-au păstrat cca. 1440 de biserici de lemn ridicate până în anul 1918. Aproximativ 650 se află în Transilvania, peste 400 sunt în Oltenia, Muntenia și Dobrogea și mai mult de 300 se află în Moldova.”1 În ceea ce privește aceste biserici, pictura ce le împodobește, formează un capitol aparte în tehnicile de execuție, capitol ce a început a fi studiat îndeaproape de puțină vreme. „Tehnica de execuție a acestor picturi este de o factură aparte, întâlnită fiind cu precădere la acest tip de monumente. Este realizată pe parietalul din bârne de lemn pe care este așternut un grund subțire și inegal, ce abia acoperă deformările fibrei lemnoase sau pânza de protecție aflată la toate zonele de îmbinare.”2 Acest grund este obținut prin aglutinarea cleiurilor de origine animală, slab concentrate (maxim 5%) cu sulfatul de calciu dihidrat (CaSO 4 - H2O). La intersițiile bârnelor avem prezente fâșii de pânză de cânepă sau in, țesute în casă, fâșii de lățimi diferite cuprinse între 5 și 16 centimetri. Pictorii așterneau grundul pe suprafața suportului de lemn cu ajutorul unei pensule late cu păr natural (cel mai probabil porc), iar din această cauză stratul de preparație este subțire, inegal, cu urme de pensulație. „Pictura este realizată cu pigmenți amestecați cu lianți în medii compatibile cu apa. Trebuie precizat faptul că lianții folosiți atât la prepararea stratului suport, cât și la aglutinarea pigmenților sunt cleiuri de origine animală, de concentrații scăzute, iar ca element de specificitate al acestei tehnici , amintim faptul că stratul pictural nu prezintă niciun fel de protecție de tip vernise.”3 Așadar, caracterul acestui tip de pictură este unic, iar sensibilitatea ei determină diferite tipuri de degradări specifice. Degradările, multiple și multe dintre ele de o complexitate majoră, sunt datorate caracterului fizico-chimic al suportului, precum și diferiților factori fizici, chimici sau biologici de degradare ce interferează cu suprafața stratului pictural. Lemnul, unul dintre cele mai vechi materiale folosite în construcția de edificii laice sau religioase, a fost folosit de asemenea si pe post de suport de pictură încă din antichitate. Calitatea primordială a acestui material este stabilitatea. Deformările produse de dilatări și contracții trebuind să fie cât mai reduse cu putință.