Este sau Nu Posibilă o Teorie Cuantică a Mentalului

În ultimii ani, în ştiinţa cognitivă s-a manifestat o controversă importantă asupra ideii de a se apela la fizica cuantică pentru explicarea fenomenelor mentale. Promotorii principali ai unui curent de gândire pro-cuantic sunt Roger Penrose (1989, 1994), Henry P. Stapp (1993), Stuart R. Hameroff (1994), M. Jibu si K. Yasue (1996)[1].

Au apărut însă si reacţii prin care se neagă natura cuantică sau rolul fizicii cuantice în manifestarea si explicarea fenomenelor mentale si ale conştiinţei. Spre exemplu, Gregory R. Mulhauser, de la Departamentul de filosofie al Universităţii Glasgow din Scoţia, în urma analizei sale[2], consideră că trăsăturile mecanicii cuantice sunt extrem de nerelevante pentru producerea şi explicarea fenomenelor mentale. El îşi intitulează studiul său, la care am făcut referinţă, “On the End of a Quantum Mechanical Romance”[2]. De asemenea, afirmă că nu se poate acorda nici un rol conştiinţei în influenţarea rezultatului unui eveniment cuantic.

Kirk Ludwig, de la Departamentul de filosofie al Universităţii din Florida, Gainesville, SUA, nu vede de ce între fizica clasică si fizica cuantică ar fi o diferenţă în problema relaţiei dintre corp si minte[3]. El afirmă:

“Problema este generată de un grup de propoziţii, toate având motivaţii puternice, dar care împreună sunt inconsistente:

1. Unele obiecte au proprietăţi mentale.

2. Constituenţii fundamentali ai obiectelor (adică obiectele înscrise în catalogul fizicii particulelor) nu au proprietăţi mentale.

3. Proprietăţile mentale nu sunt conceptual sau definiţional reductibile la proprietăţile non-mentale ale obiectelor.

4. Fiecare trăsătură a fiecărui obiect este deductibilă, într-o descriere completă a ei, în funcţie de constituenţii fundamentali şi de proprietăţile şi relaţiile dintre aceştia. Problema este aceea că din (2)-(4) deducem negarea propoziţiei (1). Aceasta este problema minte / corp”.

Cu alte cuvinte, dacă fizica cuantică nu conţine elemente specifice mentalului, la fel cum nu conţine fizica clasică, atunci prima nu este mai îndreptăţită decât a doua să servească explicării proceselor mentale. Vom reveni asupra acestor consideraţii.

David Chalmers, matematician la origine, profesor de filosofie la Universitatea Santa Cruz, California, într-un volum care a trezit un deosebit interes[4], arată că procesele mentale nu pot fi explicate de fizica actuală, inclusiv de mecanica cuantică, nici chiar de aceea pe care Roger Penrose o propune pentru a acomoda fenomenele mentale.

De ce s-au propus teorii cuantice pentru explicarea proceselor mentale- Fără îndoială, datorită faptului că întreaga cunoaştere neurobiologică, cu toate progresele mari pe care le-a cunoscut, nu a putut explica fenomenele cele mai delicate ale proceselor mentale, spre exemplu fenomenele de intenţionalitate şi, în general, fenomenele denumite qualia.

Este adevărat, mulţi neurobiologi cred că toate procesele mentale se vor putea explica numai prin structurile neurobiologice, dar acesta este un punct de vedere care extrapolează conceptual succesele prezente ale ştiinţei structurale fără nici o certitudine sau temeinică justificare că această ştiinţă va explica orice, inclusiv procesele mentale în mod deplin.

In cele din urmă, credinţa că totul se va explica prin ştiinţa structurală, care se bazează pe realitatea forţelor fundamentale ale naturii, excluzând orice în afara acestora, este un punct de vedere filozofic şi nu ştiinţific. Recent observam :

“Fără îndoială, procesarea mentală a informaţiei sfidează ştiinţa structurală de astăzi. Ar fi foarte liniştitor pentru ştiinţă dacă mentalul ar putea fi explicat prin cunoaştere structurală”[6].

Singurul punct de reper sigur pentru tratarea mentalului, în cadrul conceptual al ştiinţei structurale, îl oferă realitatea neurobiologică a creierului, deoarece mentalul nu se poate produce fără această realitate. Dar ea nu poate explica mentalul în mod deplin.

Stapp[7,8] încearcă a trata creierul ca un sistem cuantic în care procesele cele mai specifice mentalului se produc în momentul reducerii funcţiei de undă a creierului[9]. Dar acest lucru ar însemna ca în acest moment să intervină ceva în plus, dincolo de mecanica cuantică cunoscută. Stapp nu presupune acest lucru, considerând că reducerea în sine trebuie să aducă si caracterul specific mentalului. Cum să intervină însă specificul mentalului într-un proces structural fără ca nimic în ecuaţiile care descriu starea cuantică dinainte de reducere să conţină ceva din care să rezulte apoi extragerea fenomenului mental- Important este totuşi faptul că în faţa imposibilităţii de a explica mentalul prin fizica clasică, ceea ce este o mărturie la care neurobiologii structurali ar trebui să subscrie, Stapp îsi îndreaptă atenţia asupra unui fenomen limită al mecanicii cuantice, foarte cunoscut de oricine a studiat puţin această mecanică, reducerea cuantică. Aceasta acţionează, după Stapp, asupra unui câmp cuantic al creierului. Teoria sa nu este simplistă, dar nici convingătoare.

Penrose face un pas mai departe[10,11]. El arată că mecanica cuantică actuală nu poate explica procesele mentale informaţionale non-computationale si nici celelalte fenomene mentale specifice prin reducerea funcţiei de undă în modul în care este cunoscută de fizica cuantică. El presupune că în creier, datorită structurii acestuia, are loc o reducere a funcţiei de undă într-un mod nou, necunoscut până acum, si care ar aduce acel necesar pentru producerea fenomenului mental. Pe de o parte, el propune o extindere a fizicii cuantice, aceea de astăzi fiind considerată insuficientă pentru explicarea proceselor mentale. Pe de altă parte, el sugerează că structurile unde s-ar putea produce această reducere cuantică mentală ar fi fibrele citoscheletu- lui neuronilor. Deoarece nu poate părăsi cadrul fizicii şi ştiinţei structurale, nu face apel la un fenomen nou care să aducă resurse pentru mental, ci recurge la sugerarea efectului câmpului gravitaţional la acest nivel şi care ar avea proprietatea generării mentalului.

Dar câmpul gravitaţional este structural, iar forţa gravitaţională este supusă astăzi procesului teoretic avansat de unificare cu celelalte trei forte fundamentale ale naturii. De ce ar fi atunci mai “mai mentală” forţa gravitaţională decât forţele electromagnetice, slabe si tari-