Înregistrarea magnetică - înregistrarea analogică - înregistrarea digitală

I. Înregistrarea magnetică.

Este un termen ce se referă la procesul de “imprimare” a unui pachet de date pe un suport magnetizat. În cadrul acestui proces se manipulează mărimi fizice caracteristice materialului pentru a stoca informaţia si este, de asemenea, o formă de memorie non-volatilă (în sensul că se asigură stabilitatea informaţiei pe suport un timp nedefinit). Informaţia este accesată cu ajutorul unor dispozitive numite capuri de citire/scriere care analizează local starea de magnetizaţie a materialului.

Deoarece se lucrează, în general, cu date sau informaţie media, s-au adoptat termeni preferenţiali din punct de vedere al nomenclaturii. Astfel, deşi impropriu, pentru date de tip media se utilizează noţiunea de înregistrare, iar pentru date – stocare.

II. Înregistrarea magnetică analogică.

Pentru a defini acest tip de inregistrare, vom face referire la un exemplu practic: înregistrarea undelor sonore. Înregistrarea analogică este aceea pentru care o caracteristică a suportului pe care se înregistreză este determinată să varieze într-o manieră analoagă variaţiei presiunii stratului de aer dintre sursă (ex: o soprană) şi receptor (ex: microfon). Receptorul traduce variaţia presiunii aerului (semnalată la intrare de o membrană) într-un semnal electric în care fie tensiunea, fie intensitatea instantanee este proporţională cu (sau este o funcţie de) presiunea instantanee a stratului de aer. Semnalul electric obţinut determină mai departe variaţii ale unei proprietăţi a suportului, recognoscibilă în viitor de un cap de citire, capabil sa reconstruiască, împreună cu dispositive auxiliare, sunetul original.

III. Înregistrarea digitală.

O înregistrare digitală este aceea pentru care mărimile fizice caracteristice undei sonore iniţiale sunt transformate într-o secvenţă de cifre care poate fi citită şi tradusă ori de câte ori este nevoie. Ca etapă intermediară, este nevoie de traducerea mărimilor proprii undei într-un semnal electric analogic care, mai departe, să fie digitizat cu ajutorul unui convertor. Spre deosebire de un semnal analogic, care poate fi descris de o funcţie continuă în timp, oricât de mic ar fi intervalul considerat, un semnal electric digital presupune variaţii abrupte în amplitudine (numite tranziţii) care se succed periodic.

Pentru a înregistra un astfel de semnal, acesta este sondat la interval de timp periodice, fiecare valoare numerică măsurată la un moment dat în timp pentru un semnal fiind numită probă (enlg. sample). Acurateţea conversiei este dată de frecvenţa de sondare a semnalului (cât de des se iau probe) şi de adâncimea sondării (cât de multă informaţie conţine fiecare probă). Fiecărei probe îi este apoi ataşat un număr de ordine, astfel încât şirul care reprezintă semnalul original să poată fi recreat. Atunci când se accesează o înregistrare digital, informaţia este transformată în semnal continuu, analogic, de către un convertor. Acest semnal este, apoi, amplificat şi redat ca sunet cu ajutorul difuzorului.