Alunecări de Teren

Alunecările de teren sunt fenomene geodinamice de modificare a reliefului, cu caracter în general lent și periodic, prin care se restabilește echilibrul natural al versanților și taluzelor.

Alunecările de teren, privite prin prisma obiectului supus procesului de alunecare, se referă atât la versanți cât și la taluze. Versanții și taluzele, aflându-se sub acțiunea simultană sau succesivă a mai multor cauze care tind să modifice echilibrul de forțe existente în masiv, cedează în cele din urmă, formându-se o alunecare de teren, care creează, pentru o anumită perioadă, o nouă stare de echilibru a versantului sau taluzului respectiv.

La o alunecare de teren în echilibru se află două categorii de forțe: o forță de alunecare (a) și una de rezistență (r). În cadrul forțelor de rezistență intră și forța τ.s, dată de rezistența la forfecare τ a rocilor din versant, înmulțită cu suprafața de alunecare s. În natură pot exista mai multe forțe de alunecare și de rezistență. Raportul dintre momentul forțelor de rezistență Mr și cel al forțelor de alunecare, Ma reprezintă coeficientul de siguranță la cedarea prin alunecare a versantului sau taluzului respectiv:

Practic, coeficientul de siguranță reprezintă un raport între forțele de rezistență și cele de alunecare: pentru =1 forțele de rezistență sunt într-o stare de echilibru-dezechilibru cu forțele de alunecare, iar pentru versantul sau taluzul au stabilitate asigurată. În situațiile actuale, pentru asigurarea stabilității este potrivit să se considere . Valorile mici ale lui arată un grad de cunoastere mai bună a problemei studiate, iar valorile mai mari evidențiază sporirea incertitudinii, cresterea gradului de necunoastere a factorilor geologici sau a exprimării lor în termeni inginerești.

Atunci când într-un versant sau taluz, forțele de alunecare predomină asupra celor de rezistentă, coeficientul de siguranță are valori mai mici de valoarea unitară și are loc o alunecare de teren care începe, aproape întotdeauna, printr-o degradare locală a echilibrului natural. Creșterea forțelor de alunecare se extinde apoi treptat până la atingerea punctului critic =1, când începe practic procesul de alunecare pe toată suprafața potențială de alunecare. Alunecarea de teren reprezintă rezultatul generalizării cedărilor locale successive, pe o anumită suprafață a versantului sau taluzului.

Elementele unei alunecări de teren

Orice alunecare începe printr-o față de desprindere, care reprezintă suprafața de alunecare apăruta în relief, la zi. Suprafața de alunecare, care separă acumulatul de alunecare de roca în loc, se continuă în adâncime, în masiv, rămânând ascunsă observației directe. Urmărind suprafața de alunecare, pe direcția alunecării într-o secțiune longitudinală, un alt element îl reprezintă piciorul alunecării, situat la intersecția dintre suprafața de alunecare și suprafața morfologică inițială a versantului sau taluzului, neafectată de alunecare. De la piciorul alunecării în aval, la cele mai multe alunecări, acumulatul de alunecare curge pe suprafața morfologică până își găsește o nouă poziție de echilibru. Partea terminală a acumulatului de alunecare reprezinta baza alunecării.

Denumirea de acumulat al alunecării se menține doar pentru partea din alunecare situată între piciorul și baza alunecării, iar pentru partea cuprinsă între fruntea (fața de desprindere) și piciorul alunecării se foloseste denumirea de “masă alunecătoare”. Astfel masa alunecătoare și acumulatul de alunecare sunt două elemente distincte ale unei alunecări de teren.

Aceasta diferentiere este sustinuta de mai multe argumente. Un prim argument il reprezinta distributia crapaturile in lungul unei alunecari de teren. In partea superioara a alunecarii, de regula intre frunea si piicorul alunecarii, deci in masa alunecatoare, predomina crapaturile transversal care au o pozitie perpendiculara pe directia alunecarii, in timp ce in partea inferioara cuprinsa intre piciorul si baza alunecarii, care corespunde acumulatului alunecarii, predomina crapaturle longitudinale, orientate paralel cu directia alunecarii. Crapaturile transversale se formeaza si in amonte de fruntea alunecarii. Crapaturile transversal sunt primele indicia care se constata in teren inaintea aparitiei alunecarii,iar prezenta lor in zona de amonte de fruntea alunecarii reprezinta o dovada a extinderii ulterioare a fenomenului de alunecare spre amonte.

Al doilea argument care diferentiaza acumulatul de alunecare de masa alunecatoare il reprezinta succesiunea de fete de desprindere si terase de alunecare care se formeaza numai in partea superioara a alunecarii. Fetele de desprindere din cuprinsul masei alunecatoare repezinta noi suprafete de alunecare care compartimenteaza o serie de platform cu inclinari diferite, de regula spre amonte, cunoscut sub numenele de terasa de alunecare.

Al treilea argument este dat de starile de tensiune-comprimare prezente in corpul alunecarii. Astfel in partea superioara a alunecarii pe directia alunecarii predomina eforturile de tensiune, care duc la formarea crapaturilor transversal, iar in partea inferioara perdomina eforturile de comprimare.

Un ultim argument il constituie gradul diferit de alterare a structurilor rocilor si a proprietatilor fizico-mecanice pe directia alunecarii. Astfel, in partea superioara a alunecarii rocile din cuprinsul masei alunecatoare sufera o modificare mai redusa a structurii si a prorpietatilor fizico-mecanice,in timp ce in partea inferioara, acumulatul de alunecare are structura in intregime degradata si valori ale prorpietatilor fizico-mecanice cu totul diferite, reduse substantial fata de cele ale rocii in loc.

Astfel, cu argumentele aduse se arata clar ca masa alunecatoare si acumulatul de alunecare sunt doua elemente distinct ale unei alunecari de teren.

Suprafața de alunecare este cel mai important element al unei alunecări de teren, fiind de reținut la aceasta două elemente: adâncimea la care se află suprafața de alunecare și forma geometrică a suprafeței de alunecare.

Cele mai multe alunecări de teren au suprafața de alunecare de la câțiva metri până la zeci de metri. La unele alunecări se pot întâlni mai multe suprafețe de alunecare situate la adâncimi diferite, importantă fiind identificarea celei mai adânci suprafețe de alunecare, cea de la contactul cu roca în loc.