Apariția, evoluția și dezvoltarea orașelor pe Terra

Introducere

Viaţa omului este legată nemijlocit de mediul în care trăieşte.

Cu mii de ani în urmă oamenii:

- îşi procurau hrana vânând, pescuind şi culegând plante sălbatice.

- îşi schimbau deseori teritoriul, erau migratori,

- îşi acopereau corpul cu frunze, piei şi blănuri de animale

- se adăposteau în peşteri, grote scorburi.

Primele forme de organizare: ceata, ginta, tribul

Factori care au dus la dezvoltarea semnificativă a vieţii:

- descoperirea focului

- cultivarea cerealelor şi a altor plante,domesticirea şi creşterea animalelor (omul a devenit agricultor).

Au apărut şi primele îndeletniciri noi:

- păstoritul

- cultivarea plantelor

- meşteşugurile: ţesutul, olăritul, torsul, împletitul etc

- confecţionarea armelor şi a uneltelor

În urmă cu 10 000 de ani s-a trecut de la prima fază a aşezărilor primitive neorganizate la faza celor organizate şi astfel au apărut primele aşezări umane stabile – satele.

Treptat, au apărut primele tipuri de adăposturi primitive construite cu materialele oferite de mediul înconjurător:

- săpate în pământ (bordeie)

- construite din lemn sau piatră

- din stuf şi paie

- din piei de animale (corturi)

- din chirpici (paie şi lut)

- pe ape (locuinţe lacustre)

- din cărămizi de lut ars la soare

- din blocuri de gheaţă (iglu-uri)

În perioada antichităţii apar diferenţele sociale şi locuinţele se deosebesc prin întindere şi confort. Unele vetre de sat mai dezvoltate s-au transformat mai târziu în târguri, cetăţi şi... mai apoi în oraşe.

Oraşele au început să fie înconjurate de ziduri de apărare, ridicate împotriva cotropitorilor. Datorită conflictelor care apar locuinţele, şi chiar localităţile, vor fi fortificate cu valuri de pământ şi piatră, cu şanţuri de apărare şi ziduri puternice.

Evul mediu:

- Oraşele şi-au dezvltat funcţia de apărare (ziduri groase şi înalte, şanţuri înconjurătoare) – adevărate oraşe –cetăţi

- Locuinţele şi grăsinile erau în jurul unei clădiri sau construcţii centrale (casa seniorului, biserică, piaţă, cetate, catedrală)

- Străzile au devenit curând înguste, întunecoase, nepavate, lipsite de canalizare şi neigienice.

Până în urmă cu 300 de ani, aşezările umane principale au fost:

- Cetatea sau fortăreaţa, caracterizată prin ziduri de apărare şi turnuri de control

- -Oraşul propriu-zis (târgul), format dintr-o cetate înconjurată de ziduri şi partea din jurul cetăţii, unde trăiau meşteşugarii şi negustorii.

Efectele industrializării în toate oraşele mari ale lumii au condus la :

- dărâmarea zidurilor de apărare a oraşului şi extinderea rapidă a teritoriului acestuia;

- apariţia centrului urban, cu activităţi administrative, comerciale şi industriale;

- dezvoltarea oraşului de la centru spre exterior, condiţionată de nevoia de noi locuinţe

- un rol important în dezvoltarea oraşelor l-au avut căile comerciale (terestre şi maritime)

Începând cu anul 1950, marile oraşe devin aglomerări urbane, cu tendinţe de supradimensionare, cu creşterea traficului urban şi implicit a poluării.

Cap.1.Definiţia oraşelor

În decursul devenirii sale istorice omul şi-a creat un mediu artificial pentru a se feri de o natură când darnică, când ostilă-locuinţa. Prin grupare ateritoriala a mai multor locuinţe şi realizarea unui mod de covieţuire socială specific au rezultat aşezările umane. Ele au cunoscut în evoluţia lor perioade de declin şi de înflorire, unele au dispărut iar altele s-au păstrat până în zilele noastre. Ele împodobesc astăzi suprafaţa Terrei aidoma unei imense constelaţii de pe boltă cerească, unele având o "strălucire" puternică, altele abia "licărind", minuscule între cei doi poli ai planetei. Aşezările pot fi permanente şi temporare, cu o largă arie de răspândire geografică.

Aşezările permanente sunt cuprinse între 830 latitudine nordică (Siorapaluk - localitate din Groenlanda) şi 550 latitudine sudică (Ushuaia în Chile). În ce priveşte răspândirea pe verticală întâlnim aşezări amplasate sub nivelul mării (Ierihon - Iordania la 250 m sub 0) şi până peste 5000 m (Chupiquina în Chile - 5600 m, Arash în Tibet - 5320 m).

Aşezările umane se împart în două mari categorii: sate şi oraşe. Între ele există o serie de asemănări, dar mai cu seamă deosebiri. Satul se deosebeşte de oraş în principal prin următoarele elemente:

- are în general o populaţie mai puţin numeroasă.

- gradul de dotare cu unităţi edilitar- sociale, culturale şi de învăţământ a satului comparativ cu oraşul este mai scăzut.

- fizionomia specifică a satului data de o structură în general mai puţin compactă a locuinţelor în vatră, predominarea imobilelor cu un singur nivel şi reţea de drumuri de categorie slabă şi mediocră. Populaţia satului este ocupată preponderent în activităţi primare, pe când oraşului îi sunt specifice activităţile secundare şi cele terţiare.

Oraşul reprezintă o formă complexă de așezare omenească cu dimensiuni variabile și dotări industriale, având de obicei funcție administrativă, industrială, comercială, politică și culturală.

Definiţia unei zone urbane: în ciuda numeroaselor definiţii a unei zone urbane/oraş, o zonă urbană este de obicei definită ca un areal unde au loc activităţi nelegate de agricultură (industrie si servicii) şi unde locuiesc muncitorii acestora. Deasemenea oraşul mai are şi un statut legal oferit de guvernul naţional sau provinciar şi este asociat cu forme specifice administrative.

Urbanizarea şi rata de urbanizare:

Urbanizarea este un proces deseori asociat cu industrializarea, modernizarea şi dezvoltarea. Deasemenea se referă la procentul dintre numărul locuitorilor care locuiesc la oraş şi populaţia unei ţări. Ţările dezvoltate (America de Nord, Europa de Vest) sunt mai urbanizate decât ţările în curs de dezvoltare.

Rata de urbanizare se referă la procentul anual de crestere a populaţiei în zonele urbane ale unei ţări. Studiile au arătat că urbanizarea este invers proporţională cu rata de urbanizare a oraşelor (ex. Africa).