Așezările rurale din România

Aşezările rurale reprezintă grupări de locuinţe şi oameni care îşi desfăşoară activitatăţile pe un teritoriu delimitat şi a căror înfăţişare se schimbă în raport cu condiţiile naturale şi cele economico-sociale.Faţă de oraşe satele au o formă mai puţin evoluată de organizare a spaţiului geographic, având o densitate mai mică a populaţiei şi a construcţiilor.

Satul, elementul cel mai activ în umanizarea şi evoluţia peisajului geografic, s a format în perioada de dezvoltare a ginţilor şi conturarea obştilor teritoriale, în limitele cărora, în urma stabilirii treptate a unor relaţii productive şi de rezidenţă ale populaţiei cu mediul ambiant, s au fixat şi dezvoltat vetrele de sat primitive. Încă de la începutul istoriei cu o continuitate neîntreruptă până în prezent satul s-a meţinut ca o comunitate rurală organizată, reprezentând forma cea mai răspândită de habitat din aceşti munţi, elementul cel mai caracteristic al peisajului umanizat.

El este integrat în spaţiu, dar şi în timp, într-un teritoriu înţeles cu tot ce se află şi se petrece în legătură cu el, ca procese naturale, sociale, economice, tehnice (Vintilă Mihăilescu,1967).

Satul românesc a reprezentat „firul” continuităţii poporului român pe teritoriul carpato dunărean, o formă de adaptare la mediul geografic, o adaptare la împrejurările vitrege prin care a trecut (invazii în decurs de un mileniu, bătălii, incursiuni de jaf) etc.

Primele aşezări rurale menţionate documentar sunt satele daco romane, cunoscute sub denumirea de pagi şi vici, cu o populaţie ce practica agricultura, iar uneori şi mineritul.

H. H. Stahl apreciază că vechile sate româneşti, din evul mediu timpuriu, erau sate devălmaşe ale obştii ţărăneşti, care s au transformat ulterior în sate răzăşeşti specifice Moldovei şi sate moşneneşti în Ţara Românească, ambele sate de ţărani liberi.

În perioada de înflorire a feudalismului, prin iobăgirea ţăranilor liberi în urma deposedării lor de pământ, apar satele de clăcaşi, ce aparţineau, de regulă, mănăstirilor sau boierilor.

Două topice de mare răspândire în lumea satelor, şi anume: selişti (silişti sau sălişti) şi slobozii, marchează o etapă de mari frământări în evoluţia aşezărilor rurale din România.

• Seliştile sunt menţionate în documente cu două înţelesuri: fie de vatră de sat părăsit, pustiit (cel mai frecvent) din diferite motive, care ulterior a fost, în general, refăcut pe aceeaşi vatră; fie de loc cu grădini şi mici ogoare în jurul satului (mai rar).

• Sloboziile apar încă din secolul XV, cu o accentuare a fenomenului în secolele următoare, şi reprezintă sate noi, create de mănăstiri şi nobili, din locuitori „adunaţi” de prin alte locuri, care beneficiază de unele libertăţi, fiind slobozi de bir şi de taxe o anumită perioadă de timp.

• Satele roite. Roirea, un fenomen popular spontan, declanşat de creşterea populaţiei peste limitele capacităţii de absorbţie a vetrei satului şi efectuat în vederea căutării de noi ogoare, păşuni sau fâneţe – care generează noi sate în cadrul vechilor hotare de sat – s a bucurat de o atenţie deosebită în literatura sociologică (D. Gusti, H. H. Stahl), istorică (N. Iorga, C. C. Giurescu) şi geografică (S. Mehedinţi, G. Vâlsan, V. Mihăilescu). Nu s a conturat însă un punct de vedere unitar asupra noţiunii de roire, aceasta fiind folosită frecvent şi de mulţi autori pentru a desemna şi alte tipuri de mobilitate teritorială: emigrări de populaţie la distanţe mai mici în cadrul ariei montane sau mai mari, infiltrări de populaţie din Transilvania în zona montană – însoţite de procesul formării de noi sate.

Considerăm roire numai acea mişcare spontană de grupuri umane, de amploare mai mare sau mai mică, care se limitează spaţial la hotarul satului „matcă” ce alimentează plecările, fiind generată, aproape în exclusivitate, de nevoia de noi terenuri agricole şi declanşată într o anumită fază de dezvoltare a satului „matcă”, şi anume, când creşterea densităţii populaţiei în vechea vatră şi presiunea demo economică asupra terenului agricol existent depăşeşte nivelul de întreţinere, devenind iminentă necesitatea obţinerii unor noi suprafeţe agricole de către anumite contingente de populaţie.

• importanţă deosebită în dezvoltarea reţelei de aşezări rurale l au avut curenţii de populaţie, mai ales cele ale populaţiei româneşti din Transilvania, care au întemeiat numeroase sate în spaţiul extracarpatic, cu nume folosind determinativul de „Ungureni”. Prin emigrarea ungurenilor de pe versanţii nordici ai Carpaţilor Meridionali sau format, mai ales în zona subcarpatică, adevărate sate dublete „de Ungureni” şi „de Pământeni”, satele de ungureni fiind sate de colonizare liberă: Berevoieşti Ungureni, Măneciu Ungureni, Albeşti Ungureni, Tismana Ungureni, Bădeni Ungureni etc. (Mara Popp, 1943).

• Alte sate, tot de colonizare liberă, s au format prin deplasările în grup ale populaţiei din motive politico sociale, cum sunt satele înfiinţate de bănăţeni în Oltenia, în sec. XIV–XV (Almăjel, Cireşeni), sau cele înfiinţate de olteni în Banat, în sec. XVIII (Stinăpari, Cărbunari etc.). Tot în această categorie intră satele formate în urma procesului de transhumanţă a oierilor din Transilvania în Muntenia (Daia, Lisa, Ciopeea), în Dobrogea (Sibioara, Săcele, Galeşu, Făgăraşu Nou), în lunca Dunării (Olteni, Mârleanu) etc.