Aspecte Etnografice în Sudul Olteniei

Ţinuta vestimentară tradiţională a poporului român, cea de toate zilele sau ocazională, a evoluat de-a lungul timpului într-o strânsă legătură, atât cu ocupaţiile acestuia, cât şi cu modul lui de viaţă. Îmbrăcămintea ţărănească tradiţională poate fi privită astfel ca un veritabil element de cultură materială şi reflectă adânca preocupare a locuitorilor mediului nostru rural

Dragostea şi setea de frumos a românului s-a reflectat în forma şi fineţea ţesăturilor, a ornamentelor cu care el a împodobit lucrul făcut în casă, fie că a fost vorba de obiecte de mobilier, de scoarţe pentru împodobit pereţii sau de acoperit patul, fie de piese din componenţa ţinutei vestimentare, de zi cu zi sau prezentată la sărbători, într-o multitudine de stiluri.

Cele mai vechi tipuri de cămăşi ţărăneşti tradiţionale, aflate şi astăzi în componenţa portului popular de la noi păstrează ornamente de o frumuseţe impresionantă realizate cu ajutorul acului, fie pe gulerul cămăşii, cunoscutele „cârliguţe, crăcuţe”, fie pe mâneca acesteia –„furculiţa” şi motive ornamentale geometrice care împodobesc celelalte părţi ale cămăşii

Unii cercetători etnografi remarcând fineţea specială a punctului din broderia tradiţională românească, asemănau arta vechii cusături ţărăneşti de la noi „cu cea a renumitelor broderii de factură bizantină şi orientală practicată timp de secole în aşezămintele medievale româneşti ”.

Tradiţional, îmbrăcămintea ţărănească se confecţiona în exclusivitate de către fiecare gospodină, în cadrul unei veritabile industrii casnice improvizată în propria-i gospodărie. Materiile prime folosite erau cânepa, inul, lâna şi bumbacul

Ţesăturile făcute în casă, indiferent de materia primă utilizată, ca şi elementele din componenţa vestimentaţiei ţărăneşti tradiţionale au conservat, până azi, o mare diversitate de forme artistice, motive, compoziţii ornamentale exprimate într-o diversitate de stiluri. Astfel, este frecvent întâlnită pe zăvestre, scoarţe, covoare, căpătâie de pernă, ştergare sau în ornamentarea vestimentaţiei, o gamă largă de motive, de la cel geometric până la cele antropomorfe. Nu lipsesc rombul, steaua ca motiv astral arhaic, decorul geometric alături de forme vegetale, creanga de brad, „pomul vieţii”, vasul cu flori, dar şi ornamente zoomorfe –pasărea, calul, cerbul, sau antpopomorfe –hora.

Ţinuta vestimentară a ţăranului român, de lucru sau de sărbătoare, a suferit, în decursul timpului modificări nenumărate. Un rol important l-au avut factorii economici şi sociali. Înlocuirea inului cu bumbacul a determinat utilizarea unor noi tehnici de lucru, obţinerea unor ţesături de calitate superioară. Vestimentaţia ţărănească a reflectat şi starea materială a purtătorilor săi marcând deosebiri nete între ţăranii mai cu dare de mână şi cei mai nevoiaşi

Îmbrăcămintea ţărănească tradiţională a fost, în mod firesc, diferenţiată după sexul şi vârsta puptătorilor, în funcţie de anotimp şi ocazii.

Portul românesc prezintă două caracteristici esenţiale şi anume: unitatea şi continuitatea sa.

Prin continuitate înţelegem drumul parcurs de portul popular născut pe străvechea vatră a civilizaţiei dacice, până în zilele noastre.

Prin unitate trebuie să înţelegem acele trăsături, acele aspecte esenţiale care se văd în portul românesc din întreaga ţară. Astfel, unul din aceste aspecte este componenţa costumului.

Portul ţărănesc tradiţional din provinciile noastre istorice prezintă un stil unitar, dar şi unele particularităţi zonale.

Costumul popular din zona Călăraşi –Dăbuleni este specific sudului Olteniei, dar are şi elemente locale

Costumul popular femeiesc este compus din íe, largă şi lungă care păstrează materia primă şi ornamentaţia iei din întreaga ţară. Cămaşa prezintă poalele bogate care se poartă mai lungi decât vâlnicul. Uneori mâneca se croieşte din două piese: altiţa şi mâneca propriu-zisă; altiţa se prinde de mânecă, după ce s-a ornamentat printr-un punct dens cusut cu acul sau printr-o cheiţă îngustă, croşetată cu alb.

Amplasarea ornamentelor se face pe altiţă, cere se compune din galoane despărţite printre ele prin şirul de lănţişor, cusut în fir metalic alb sau galben. Galoanele au lăţimea de 2-3 cm fiecare, astfel că altiţa capătă uneori lăţimea de peste 15 cm. Sub altiţă stă întotdeauna încreţul lucrat în punctul „înaintea acului” în culori de galben-crem. Din încreţ pornesc râurile, adeseori în număr de trei care se prelungesc până-n bantă. Faţa iei este ornamentată cu 2-4 şiruri de motive grupate.

Gura larg deschisă este subliniată de motive mici şi se încheie cu ciucuri. Gulerul îngust încheie cele patru foi printr-un creţ simplu.

Poalele se ornamentează adesea cu motivul şirurilor de pe mânecă, şiruri care se cos şi pe şold, unde se întâlnesc cele două „prestelci” (catrinţe). Peste cămaşă se poartă două catrinţe, numite „prestelci”

Motivul ornamental este motivul geometric îmbinat cu cel floral. Pe piept, motivul apare adesea grupat, deosebit de cel de pe mânecă. Punctul íei este crucea, tighelul, la un fir, lănţişorul. De asemenea se foloseşte „guriţa păpuşii” care se lucrează cu beteală albă sau galbenă.