Carpații Occidentali

În partea de vest a ţării, de la valea Dunării, în sud, şi cea a Barcăului şi cotul So-meşului, la nord, se înşiră mai multe grupuri de munţi mici, insulari, despărţiţi prin largi depresiuni şi întinse ,,golfuri’’ de câmpie, fapt pentru care se consideră că ei nu

constituie o catenă unitară, ci doar nişte munţi fragmentari, străbătuţi fără dificultate

de numeroase căi de comunicaţie rutieră şi feroviară. Fragmentarea lor se datoreşte înălţării inegale pe sectoare, chiar cu unele scufundări locale, spre sfârşitul terţiarului

şi începutul cuaternarului.

La est, unele depresiuni şi culoare tectonice despart aceşti munţi de Carpaţii Me-

ridionali (Culoarele Timiş-Cerna şi Bistra, continuate cu depresiunea Haţegului), după

cum unele depresiuni de contact îi delimitează spre Podişul Transilvaniei. La partea

apuseană, aceşti munţi mărunţi prezintă o limită sinuoasă cu adânci intrânduri ale câmpiei printre culmile de munţi. Aceste ,,golfuri de câmpie’’ constituie o caracteris-

tică, îndeosebi la nord de Mureş, şi se datoresc unor linii de falie ce se întretaie rec-

tangular la limita ariei muntoase, cu căderi în trepte spre câmpie. Dovada o fac între altele şi apele termale ce apar pe aliniamentele unor asemenea rupturi în scoarţă în

plină câmpie (de la Oradea până la Timişoara). La nord, munţi se bifurcă în cuprinsul dealurilor someşene spre NV şi NE, pierzând treptat din înălţime, astfel că delimitarea

devine relativ anevoioasă, ceea ce a îndemnat pe unii geografi să extindă limita aces-

tor munţi până dincolo de Someş pe aliniamentele unor dealuri formate din şisturi cristaline.

Caractere generale. Munţii din vest prezintă altitudini scăzute care rareori trec de 1300 m la sud de Mureş şi de 1800 m la nord de această vale (numai excepţional în

Masivul Bihorului). Specifică este de asemenea căderea lor în trepte din cee în ce mai

joase spre vest, unde aceşti munţi ajung adevăraţi muncei, cu înălţimi cuprinse între

500 şi 700 m.

O altă caracteristică o constituie marea diversitate a rocilor care îi alcătuiesc. In-

sulele de şisturi cristaline formează o bună parte a acestor munţi. Rupte şi prăbuşite pe

alocuri, au dat loc fie apariţiei rocilor vulcanice, fie depunerilor de roci sedimentare.

Între cele sedimentare mai frecvente sunt calcarele, care dau un pitoresc mult apreciat.

Aşa se explică de ce harta geologică a acestor munţi apare ca un adevărat mozaic.

Nici orientarea cutărilor care a individualizat aceşti munţi nu este unitară pe în-

treg întinsul lor. Cei din Banat continuă cu o uşoară arcuire spre SV (prelungindu-se şi la sud de Dunăre) spre orientarea cutelor din Carpaţii Meridionali, pe când cei de la nord de Mureş prezintă o orientare rămurată cu totul diferită.

Împestriţarea aceasta de roci, de linii tectonice şi de structuri diferite, explică ma-

rea varietate a formelor de relief : a culmilor largi, pe alocuri ca nişte adevărate plat-

forme pe care satele urcă până la 1200-1400 m altitudine, pe alocuri cu povârnişuri

stâncoase şi creste zimţate în calcare, ori cu siluetele conice din zonele vulcanice,pre-

cum şi a depresiunilor mărunte răspândite peste tot, ori a celor largi care se deschid în pâlnie spre câmpie.

Marii varietăţi de roci şi structuri îi corespunde, de asemenea, varietatea zăcă-mintelor subpământene, între care precumpănesc cele metalifere (feroase şi neferoase) , preţioase materiale de construcţie (de la marmură până la bazalte şi gresii), după cum nu lipsesc nici cărbunii, talcul, mica, etc.

Subîmpărţirea acestor munţi este lesne de făcut, datorită culoarelor largi care îi

despart. Deosebim astfel : Munţii Banatului, Munţii Poiana Ruscă şi Munţii Apuseni.

Munţii Banatului se întind spre culoarul Timiş-Cerna, la est, defileul Dunării,

la sud, şi la o linie cotită de la Baziaş până la nord de Bocşa, în partea apuseană, din-

colo de care se defăşoară dealurile.

Culoarul Timiş-Cerna, care formează limita spre Carpaţii Meridionali, orientat

pe direcţia N-S, aproape rectiliniu, pare să fie format printr-o ruptură tectonică. Cu toate că este străjuit de munţi ce depăşesc 2000 m la est şi 1000 m la vest, formele de relief din cuprinsul acestui culoar se aseamănă cu cele din ţinuturile deluroase : cline

domoale şi văi largi. În lungul său, ca şi în alte zone depresionare din Munţii Banatu-

lui, unde se crează condiţii de adăpost, se manifestă un topoclimat blând, care favori-

zează creşterea plantelor meridionale. În cuprinsul acestui culoar, un prag puţin înalt

desparte apele Timişului, care curg spre nord de afluenţii Cernei dinspre sud. Este trecătoarea Domaşnea, numită pe vremea romanilor ,,Poarta Orientalis’’ (de unde a

rămas numele de Poarta unui sat de acolo). Prin acest culoar, străbătut de o cale ferată şi de o şosea modernă, se face legătura înte Banatul nordic şi Dunăre. Dealurile sunt

acorite cu fâneţe şi pomi fructiferi, cu pâlcuri de pădure şi sate mari, multe dintre ele cu vechime milenară.

Defileul Dunării este cea mai lungă şi mai pitorească vale transversală din Europa (141 km). Fluviul şi-a croit un drum măreţ, format din porţiuni în guste, care

ajung pe alocuri doar la 150-170 m şi din lărgiri ca nişte bazine care depăşesc chiar 2000 m. În aceste lărgiri, apele fluviului se aseamănă cu ale unor mari lacuri, datorită

cursului său aparent lin, dar plin de vârtejuri în adânc. Pe margine povârnişurile înalte de 300-400 m se termină adesea abrupt, până la nivelul apei, astfel că şi şoseaua a tre-buit să fie scobită în stâncă. Pe alocuri, în albia fluviului apar praguri care produc re-pezişuri. În alte părţi, dimpotrivă, sunt gropi foaret adânci în albia fluviului, numite

cazane. Aproape de ieşrea fluviului din munţi, sunt Porţile de Fier cu stânci în albie,

care în trecut ieşeau la suprafaţă la ape scăzute, fiind periculoase pentru nave. Pentru navigaţie se săpase un canal aproape de malul sârbesc, cu adâncimi mai mari, navele fiind trase în susul apei de locomotive de pe mal. La aceste vâltori unde Dunărea de-

ţine un mare potenţial energetic, specialiştii români şi iugoslavi au construit barajul marei centrale hidroelectrice Porţile de Fier, intrată total în producţie din anul 1971.

Prin aceasta s-au realizat şi ecluzele de mare capacitate pentru circulaţia permanentă a

navelor (inclusiv noaptea), intensificând astfel transporturile.

Munţii mărunţi completează, ca o treaptă mai joasă către vest, această parte a

Banatului. În vecinătatea Semenicului sunt munţii calcaroşi ai Aninei, iar mai la nord de aceştia, Munţii Dognecei, cu minereuri de fier şi neferoase exploatate din vremuri vechi ; iar de-a lungul Dunării, Munţii Locvei.

Munţii Banatului, cu felurita lor alcătuire geologică, cuprind zăcăminte de huilă

şi fier, mangan şi cupru. În această zonă muntoasă s-a dezvoltat puternicul centru me-

talurgic Reşiţa.

Poiana Ruscă. Munţii aceştia alcătuiesc un masiv despărţit de ceilalţi prin cori-

doare largi, pardosite cu depuneri sedimentare, sau prin defilee : la sud se află culoa-

rul Bistriţei, la S-V ,,golful’’ de câmpie al Lugojului, la N-V valea largă a Begăi, iar

la nord, valea Mureşului, către care masivul prezintă pante abrupte. Spre est se află

Depresiunea Haţegului. În aceste spaţii mărginaşe joase se înşiră sate mari şi oraşe şi

sunt străbătute de căi ferate şi şosele modernizate.

Format din şisturi cristaline iar pe alocuri din calcare, Masivul Poiana Ruscă, a-

pare de departe cu un profil uşor bombat la mijloc. Apele l-au fragmentat prin văi a-

dânci , orientate radial. Minereurile de fier (exploatate la Ghelari şi Teliucu Inferior)

alimentează centrul siderurgic Hunedoara. În partea de sud, la Ruşchiţa, se exploatea-

ză minereuri de plumb şi cea mai frumoasă marmură din ţara noastră. Satele sunt răs-pândite mai mult pe culmi, întrucât văile sunt înguste şi priporoase.