Delta Dunării - Rezervație a Biosferei

„Între fluviile care au renume si care sunt navigabile când vii de la mare este si Istrul...” –nota Herodot din Halicarnas în Istorii (484-425 î. Hr.), cea mai veche descriere a tinuturilor de la Dunarea de Jos; Publius Ovidius Naso(cca 10-15d. Hr.) remarca si el ca „...Danubiu-i cel mai mare,/Mai jos de Nil sa fie, el nu vrea nicidecum”.

Al doilea fluviu al Europei si al 26-lea din lume, cu aproape 2900km lungime, peste 800000km2 dimensiunea bazinului populat de cca 80 000 000 locuitori din opt tari – aceasta ar fi cartea de vizita a generoasei cai de apa ce-si îndeplineste statornic de milenii rolul „drumului mare” cunoscut, apreciat si „batut” de barcaze feniciene, trireme grecesti, galere romane, corabii si caravele bizantine, genoveze, galioane venetiene, bolozane turcesti, siece cazacesti, remorchere, slepuri si motonave în vremurile mai noi. „Istros” în limbajul argonautilor si în mitologia de pe malurile Nilului, „Phisos” la fenicieni, „Danare”- „Donaris” la traco-geti, „Istrus” - „Histr”- „Danubius” pentru romani, „Rio Divino” de la curtea lui Carol Quintul si „Le roi des fluves de l’Europe” în opinia lui Napoleon Bonaparte, Dunarea strabate pe teritoriul României ultimii 1075km încheindu-ti calea prin Delta – cea mai reprezentativa de pe batrânul continent si una dintre cele mai complexe din lume.

„Intrata pe pamânturile tarii noastre ca printr-un monumental arc de triumf, prin Deflieul Cazanelor, Dunarea o paraseste prin uriasul, somptuosul, mirificul evantai al deltei”(Geo Bogza). Este un capat de lume original, unic în felul sau: cel mai tânar pamânt al Europei vecin unora dintre cei mai batrâni munti ai planetei(Macin, masiv hercinic, cca 400 milioane de ani) – petec de ape si pamânt vesnic în lupta, mereu altfel, paienjenis de canaluri, grinduri, gârle, paduri cu aspect tropical, dune fluvio-marine într-o ampla, permanenta metamorfoza. Nu-i de mirare asadar ca informatiile de ordin istoric difera: acelasi Herodot credea ca Dunarea se împarte la varsare în 5 brate, relatare sustinuta de Eratostene din Alexandria si de grecul Polybiu (272-120 Î. Hr.), contrazisa la începutul mileniului al erei noastre de geograful Strabon din Pont care numara 7 brate, de romanul Pliniu cel Batrân convins ca erau 6, de egipteanul Claudiu Ptolemeu(cca90-168 d. Hr.) revenit la 7 brate de varsare ale Dunarii în mare, inclusiv „Gura sfânta”; Hartile Evului Mediu nu sunt nici ele mai consecvente, Dunarea se varsa ba în Marmara, ba în Dardanele, iar daca-si aduna totusi apele în Marea Neagra i se deseneaza fie un brat-doua, fie vreo 5-6, câte unul ratacit si prin portul Constanta... Abia în 1856 capitanul Engley Spratt întocmeste o harta mai aproape de realitate; adica de contemporaneitatea sa, pentru ca astazi lucrurile stau deja altfel: farurile instalate la malul marii în 1802 (Sulina) si 1865 (Sf. Gheorghe) se afla acum la 2-3km inapoia tarmului.

I. Populatia si asezarile

Populatia Deltei are un mod de viata neschimbat de secole. Implantarea unama discreta a permis supravietuirea uimitoarelor ecosisteme din Delta. Întinderea mare a apei explica numarul mic al locuitorilor (în jur de 22000 de locuitori), cu toate ca sporul natural este mult peste media tarii(7-80/00). Mobilitatea teritoriala a cunoscut deplasari definitive si deplasari temporare pentru lucru, studii etc.

Populatia Deltei este grupata în 15 localitati rurale si 2 orase: Tulcea si Sulina.

Tulcea: poarta de intrare în Delta, oras cu putin sub 100 000 locuitori, construit pe locul asezarii geto-dace Aegyssus, datat acum 2600 de ani, mentionat cu actualul nume în 1595 pe harta lui Paolo Giorgici. Este un oras cu functie navala, industriala si turistica.

Sulina: cel mai estic oras al tarii, situat la gura bratului Sulina, orasul românesc cu cea mai mica altitudine (3,5 m), port de intrare a vaselor maritime pe Dunare.

II. Vegetatia

În Delta Dunãrii predominã vegetatia de mlastinã stuficolã, care ocupã cca. 78% din suprafata totalã. Principalele specii sunt stuful, papura, rogozul, în amestec cu salcia piticã si numeroase alte specii. Vegetatia de sãrãturi ocupã 6% din total, dezvoltându-se pe soluri salinizate si solonceacuri marine.

Specificul este dat de prezenta speciilor: Salicornia patula, Juncus marinus, Juncus littoralis, Plantago cornuti. Zãvoaiele sunt pãduri de salcie, frasin, arin, plop, care cresc pe grindurile fluviatile, sunt periodic inundate si se dezvoltã pe 6% din totalul suprafetei. Sunt specifice deltei fluviale, unde dau nota caracteristicã peisajului. Întâlnim patru tipuri de zãvoaie:

- zãvoaiele care cresc pe grindurile fluviatile joase - sunt inundate cea mai mare parte a anului si sunt formate mai ales din Salix alba si Salix fragilis;

- zavoaiele care cresc pe grindurile mai înalte formate din Salix alba, Populus alba, Populus canescens;

- zavoaiele care cresc pe grindurile fluviatile cele mai înalte foarte rar inundate, formate din plop (Populas canescens si P.alba) la care se adaugã speciile plantate : plopul negru hibrid, artarul american si frasinul de Pensilvenia ;

- un tip de zãvoi mai rar este arinisul (predominã Alnus glutinosa) care apare pe grindurile fluviatile din delta marinã.

Vegetatia pajistilor de stepã nisipoasã este extinsã pe 3% din totalul deltei, dezvoltându-se mai ales pe câmpurile marine Letea, Caraorman si Sãrãturile. Sunt specifice speciile Festuca bekeri, Secale sylvestris, Carex colchica, Ephedra distachya.

Vegeatia pajistilor mesofile de grind se dezvoltã pe cca. 3% din totalul suprafetei deltei, în special pe grindurile fluviale supuse inundãrii periodice. Predominã Glyceria maxima, Elytrigia repens. Vegetatia acvaticã din ghioluri, bãlti si japse ocupã 2% din totalul deltei. Pentru vegetatia submersã sunt specifice speciile Ceratophyllum submersum, Myriopyllum verticillatum, Potamogeton sp., Helodea canadensis.Vegetatia plutitoare este mai variatã. Predominã Lemna minor, Salvinia natans, Spirodela polyrrhiza, Nymphoides peltata, Nymphaea alba, Nuphar luteum, Trapa natans. Vegetatia emersã este dominatã de stuf (Phragmites australis), papurã (Typha latifolia si T. angustifolia), pipirig (Schoenolectus lacustris).

Vegetatia tufisurilor dezvoltate pe nisipurile câmpurilor marine sau pe cele de pe tãrmurile marine active se extind numai pe 1% din totalul