Dezastrul Nuclear de la Cernobîl

Centrala Nucleara de la Cernobîl

Accidentul nuclear de la Cernobîl a fost un accident major în Centrala Atomoelectrică Cernobîl, pe data de 26 aprilie 1986 la 01:23 noaptea, care s-a compus dintr-o explozie a centralei, urmată de contaminarea radioactivă a zonei înconjurătoare. Centrala electrică se afla la 51°23′23″N, 30°5′58″E, în apropiere de oraşul părăsit Pripiat, Ucraina, la 18 km Nord-vest de orasul Cernobal, 16 km sud de granita cu Belarus şi aproximativ 110 km nord de Kiev.

Acest dezastru este considerat ca fiind cel mai grav accident din istoria energiei nucleare. Un nor de precipitaţii radioactive s-a îndreptat spre părţile vestice ale Uniunii Sovietice, Europei şi părţile estice ale Americii de Nord. Suprafeţe mari din Ucraina, Belarus şi Rusia au fost puternic contaminate, fiind evacuate aproximativ 336.000 de persoane. Circa 60% din precipitaţiile radioactive cad în Belarus, conform datelor post-sovietice oficiale. Înainte de accident

Condiţiile pentru începerea acestui test au fost pregătite pe lumină la data de 25 aprilie şi producţia de energie a reactorului a fost redusă spre 50%. O staţiune locală de putere a fost închisă neaşteptat. Coordonatorul retelei electrice a Kievului a cerut amânare scaderii aportului energetic al centralei în reţea, pentru acoperirea vârfului ce consum al serii. Directorul centralei a consimţit şi a amânat testul pentru mai târziu. Testul de siguranţă a fost amânat până la schimbul de noapte, o echipă neexperimentată care ar fi trebuite să lucreze la reactorul 4 noaptea aceea şi următoarea.

La 11:00 noaptea, 25 aprilie, se permite închiderea reactorului pentru continuarea testului. S-a prevăzut ca din nominalul său de 3,2 GW energie, aducerea reactorului spre 0,7-1,0 GW, cu scopul de a efectua testul la cel mai jos nivel de putere recomandat.[5] Oricum, noua echipă a fost surprinsă de amânarea anterioară a încetinirii reactorului şi a urmat protocolul original al testului. Urmarea a fost reducerea prea rapidă a nivelului de putere. În acea situaţie, reactorul a produs mult xenon-135, care a scăzut şi mai mult puterea (spre 30 MW - aproximativ 5% de valoare presupusă). Operatorii au crezut că scăderea rapidă a fost din cauza unui defect la unul dintre regulatorii de putere, scăpând din vedere contaminarea reactorului. Cu scopul de a spori reactivitatea (neştiind că scăderea drastică a puterii este cauzată de absorbţia în exces a

neutronilor de xenon-135), au fost scoase celulele de control din reactor în ciuda faptului că acest lucru este permis cu respectarea unor reguli stricte de siguranţă. Cu toate acestea, puterea reactorului nu a crescut decât în jur de 200 MW putere ce reprezenta mai puţin de o treime din minimul necesar pentru efectuarea experimentului. Mai mult, şeful echipei alege continuarea experimentului. Ca şi parte din experiment, la 1:05 a.m., pe 26 aprilie au fost pornite pompele de apă care erau acţionate de turbina generatorului crescând fluxul de apă peste specificaţiile regulilor de siguranţă. Fluxul de apă creşte spre ora 1:19 a.m. (în tot acest timp apa absorbind neutroni) şi nivelul tot mai mare necesitând scoaterea manuală a celulelor de control. Acest aspect produce o funcţionare foarte instabilă unde lichidul de răcire şi xenon-135 au substituit rolul celulelor de control din reactor. Planuri de testare

La data de 25 aprilie 1986, pe lumină, reactorul 4 a fost programat pentru fi închis pentru întreţinere. S-a decis folosirea acelei ocazii ca o oportunitate pentru controlarea capacităţii generatorului turbinei de a produce putere electrică suficientă pentru alimentarea sistemelor de siguranţă ale reactorului (mai ales pompe de apă) după pierderea puterii externe. Tipul RMBK al reactorului are nevoie de apă care să circule continuu prin centru, atâta vreme cât combustibilul nuclear este prezent. Reactorele Cernobîlului au avut o pereche de generatori diesel, disponsibilă , dar aceasta nu se activează imediat – reactorul a fost, deci, pregătit pentru a răsuci jos turbina, punct la care ea ar fi fost deconectată şi ar fi permis răsucireea sub elanul său rotativ, iar scopul testului a fost acela de a se hotărî dacă turbinele în faza extenuată pot genera putere pentru pompe. Testul a fost făcut cu succes la altă unitate (cu toate sistemele de siguranţă active), având, însă, rezultate negative – turbinele nu au generat puterea suficientă, dar au fost făcute îmbunătăţiri adiţionale, ceea ce a determinat efectuarea altui test. Momentele premergatoare dezastrului

26 aprilie 1986, orele 01.03-01.07. Pentru a spori puterea, sunt puse in functiune doua pompe suplimentare ale circuitului de racire. Acesta a fost ultimul moment in care reactorul ar mai fi putut fi oprit si salvat. 26 aprilie 1986, orele 01.19. Pentru stabilizarea debitului de apa care ajunge in separatorii de vapori, este marita, din nou, puterea pompelor. Sistemul solicita oprirea de urgenta, dar operatorii blocheaza semnalele de avertizare si decid sa continue. 26 aprilie 1986, orele 01.23. Experimentul inceteaza sa mai fie experiment. Vanele de alimentare cu vapori ale turbinelor sunt inchise, fapt ce duce la cresterea presiunii in circuitul primar.

26 aprilie 1986, orele 01.23 si 40 de secunde. Operatorul-sef comanda coborarea barelor de control din grafit, insa efectul se lasa asteptat, pentru ca reactorul este deja supraincalzit. 26 aprilie 1986, orele 01.23 si 44 de secunde. Radioliza apei a dus la formarea unui amestec detonant de hidrogen si oxigen. Se produc explozii locale mici (dar mari pentru omenire), care ejecteaza barele ce permiteau controlul reactorului. Intr-un interval de circa 3 secunde, puterea se insuteste. Cele 2.000 de tone ale uriasei dale de beton care acopera reactorul sunt azvarlite in aer si cad de-a curmezisul peste miezul acestuia, care este fracturat de soc. Se declanseaza un incendiu puternic, iar din haul format de explozie se ridica spre cer o lumina stranie, cu reflexe albastrui. Se cuvine notat faptul ca tehnicienii prezenti la fata locului (precum si Briukanov, trezit, in regim de alarma, la orele 1.30), nu realizeaza pe data amploarea catastrofei. La ora 04.00, directorul suna la Ministerul Energiei, declarand ca „miezul reactorului nu a avut, probabil, de suferit“. Ca raspuns, primeste ordinul sa continue procesul de racire cu apa a reactorului. Ceea ce echipa de tehnicieni va si face, timp de aproape o zi... Concluzia: o cantitate sporita de radioelemente va fi eliberata in atmosfera, iar instalatiile subterane, comune reactoarelor 3 si 4, vor fi inundate, amenintand si integritatea reactorului 3. Inginerul-sef responsabil cu functionarea acestuia din urma va da, in cursul zilei, o serie de directive contrare ordinului venit de sus si, in cele din urma, va dispune oprirea completa a reactorului 3 (ceea ce il va si salva).