Factorii de Dezvoltare și Amplasare Agriculturii Mondiale

Agricultura este cea de-a doua ramură conducătoare a economiei mondiale, ramura de activitate primara a omenirii. Apariţia ei ţine de statornicirea civilizaţiei umane, ramînînd pe parcurs a 20 de secole ramura cea mai importantă a producţiei materiale în toate ţarile lumii, existenta umana depinzînd in mare măsura de materiile prime agricole. Agricultura este o ocupaţie de bază în toate regiunile globului, iar produsele ei participă în mare parte la comerţul dintre regiuni şi ţări.

Un punct de cotitură în dezvoltarea agriculturii au constituit revoluţiile industriale în statele lumii, ea servind ca o bază de materie primă pentru ramurile industriale. Dezvoltarea industriei cu ritmuri rapide a determinat faptul că în secolul al XX-lea agricultura a devenit cea de-a doua ramură a economiei.

Agricultura se practică în prezent în toate statele lumii, indiferent de condiţii climaterice, iar în peste 50% dintre ele rămîne ramura de bază a activităţii materiale în această ramură sunt ocupaţi peste 47- 48% din populaţia activă în perioada revoluţiei tehnico-ştiinţifice: agricultura a devenit o ramură dinamică, cu ritmuri rapide de creştere a producţiei agricole. De exemplu, numai pe parcursul secolului al XX-lea producţia de cereale a crescut de 2.5 ori, cea de carne - de 4 ori. Producţia agricolă mondială este în permanentă creştere după cel de al II-lea război mondial, avînd un ritm mediu de creştere de 2% pe an. Cu toate acestea, rămîne o ramură de activitate economică care depinde integral de condiţiile climaterice.

Cel mai înalt grad de dezvoltare a agriculturii în prezent l-au atins statele înalt dezvoltate, care au intrat într-o etapă postindustrială, unde s-a, produs o restructurare şi o intergrare organică a agriculturii cu ramurile de prelucrare industriale.

Agricultura joacă un rol primordial în dezvoltarea economiei, producţia agricolă constituind principala sursă de alimentaţie, baza existenţei umane şi baza de materie primă pentru o serie de ramuri industriale. Necesitatea dezvoltării şi modernizării decurge din rolul său vital în satis¬facerea necesităţilor de alimente ale populaţiei tuturor ţărilor lumii. Această activitate umană are cea mai mare contribuţie la bunăstarea oamenilor, în primul rînd pentru că ea asigură hrana necesară. În prezent, 60% din populaţia Terrei îşi asigură existenţa direct de pe urma practicării agriculturii. Ei îi revine rolul hotărîtor în soluţionarea problemei alimentare, agricultura este o ramură care asigură cu materie primă peste jumătate din ramurile industriale: industria alimentară - 90%, industria uşoară - 70%, industria chimică - 20%.

Pe parcursul evoluţiei, agricultura a devenit o ramură a economiei mondiale cu o varietate mare de ramuri fitotehnice şi zootehnice, îndeosebi după Marile Descoperiri Geografice, cînd în agricultura statelor lumii încep să fie cultivate un număr mare de plante de cultură noi (în Europa este adus cartoful, porumbul şi fasolea din America; în Asia începe să fie cultivat pe larg batatul şi maniocul adus din America; în America - trestia de zahăr, bumbacul, cafeaua aduse din Asia, roşiile şi varza aduse din Europa). Ca rezultat, agricultura în etapa contemporană a căpătat o structură complexă cu o diversitate mare de ramuri.

AGRICULTURA MONDIALA

Fitotehnice(cultura plantelor) Zootehnice (cresterea animalelor)

Culturi cerealiere Creşterea bovinelor

Culturi tehnice Creşterea porcinelor

Legumicultura Creşterea ovinolor

Pomicultura Avicultura

Viticultura Creşterea cabalinelor

Culturi furajere Cunicultura

Floricultura Sericicultura

Piscicultura şi vînatul

Apicultura

Factorii dezvoltării şi repartizării agriculturii

Dezvoltarea agriculturii este condiţionată decisiv de factori naturali, sociali şi economici, care influenţează nu numai volumul producţiei, ci şi structura, ritmul de dezvoltare, atît pe plan mondial, cît şi regional.

Relieful reprezintă nu numai suportul material al agriculturii, ci şi un factor de mare influenţă asupra procesului de producţie. Aceasta se realizează prin gradul de fragmentare, altitudine, expoziţia versanţilor ş.a. De gradul de fragmentare depinde modul de folosire a terenurilor în regiunile slab fragmentate de cîmpie o pondere sporită vor avea terenurile arabile cultivate cu cereale şi culturi specifice unităţilor geografice respective. Pe măsura creşterii gradului de fragmentare, ponderea terenurilor arabile scade, modificîndu-se structura terenurilor agricole, creşte suprafaţa culturilor multianuale, a pomilor fructiferi, viţei de vie. Regiunile montane au un grad sporit de fragmentare, dominante fiind creşterea animalelor şi domeniul silvic. Fragmentarea reliefului este determinată de înclinarea versanţilor, expoziţie, formă, lungime.

Înclinarea are o implicaţie asupra lucrărilor agricole: pe măsura creşterii ei, mecanizarea devine dificilă, la indicii de înclinaţie de 22° mecanizarea fiind imposibilă, iar la 8° productivitatea scade cu 13-15%, consumul de carburanţi crescînd cu 12%. Înclinarea determină calitatea lucrărilor agricole, amortizarea tehnicii, dispunerea culturilor pe versant. Expoziţia versanţilor determină cantitatea de radiaţie solară (căldură, şi, lumină), culturile fiind amplasate in funcţie de cerinţele faţă de lumină şi căldură. Versanţii cu expoziţie sudică, fiind puternic însoriţi, mai uscaţi, vor însuma culturile cu cerinţe respective, şi invers, - pe versanţii nordicii expoziţia versanţilor face ca unele culturi să depăşească limita latitudinală. De exemplu, viţa de vie este cultivată pe versanţii sudici care depăşesc 50° latitudine nordică în valea Rhinului, pe versanţii Carpaţilor etc.