Geologia zonei externe a Subcarpaților între Valea Teleajenului - Valea Prahovei

Pentru a stabili elementele caracteristice, modelul mecanic şi a prevedea evoluţia alunecărilor de teren este necesară realizarea studiului geologic şi geomorfologic detaliat, cunoaşterea condiţiilor de alcătuire, a modului de formare şi de evoluţie a versanţilor.

Constituţia litologicã joacă un rol determinant pentru localizarea şi evoluţia alunecărilor de teren, îndeosebi în zonele colinare, montane şi cu structură geologică complexă, aşa cum se înscriu şi perimetrele cu alunecări de teren din judeţul Prahova.

Din punct de vedere geologic, depozitele cercetate au fost încadrate în Pânza de Tarcãu şi Avanfosa internã.

Elemente structurale ale zonei studiate

1. Pânza de Tarcãu

Zona de studiu este, în cea mai mare parte, acopritã de depozitele ce aparţin Pânzei de Tarcãu, depozite paleogene în facies de fliş şi neogene în facies de molasã (Grujinski, 1972).

Pânza de Tarcãu este o unitate geotectonicã plurifacialã aparţinând Moldavidelor, ce grupeazã mai multe digitaţii (Dumitrescu, 1952) şi care afloreazã aproape continuu între graniţa de nord a ţãrii şi pânã imediat la vest de valea Ialomiţei (Sãndulescu, 1984).

Pânza de Tarcãu marcheazã cel mai amplu şariaj din Carpaţii Orientali ce încalecã, în lungul ei, peste depozitele avanfosei.

Limita sa internã este marcatã de urma planelor de şariaj ale Pânzelor Audia şi Macla, cele mai estice unitãţi ale Moldavidelor interne.

Limita externã a Pânzei de Tarcãu, reprezentatã de urma planului de încãlecare a acesteia peste Unitatea Cutelor Marginale sau chiar peste Unitatea Subcarpaticã, poate fi urmãritã pânã în valea Buzãului de unde, spre vest, este acoperitã de succesiunea molasicã neogenã a avanfosei carpatice.

Deformarea succesiunilor sedimentare şi şarierea acestora sunt legate de paroxismele a douã faze tectogenetice :Styricã Veche, intre-burdigalianã, când s-a produs dezlipirea sedimentarului de pe soclul lui primar şi Styricã Nouã, intra-badenianã, care a dus la deplasarea acestui sedimentar peste cel al Cutelor Marginale sau chiar a Unitãţii Subcarpatice (Mãrunţeanu, 2001).

Unitãţile Pânzei de Tarcãu sunt, în principal, constituite din depozite de fliş cretacic şi paleogen, în cadrul cãruia se asociazã, la diferite nivele, formaţiuni pelagice sau bituminoase (Sãndulescu et al., 1995).

Formaţiunile molasice, ce aparţin Miocenului inferior şi mediu (în special), constituie umplutura unor cuvete post-tectonice, dintre care cele mai reprezentative sunt cuvetele Drajna şi Slãnic.

Aspectul tectonic al al Unitãţii de Tarcãu este destul de complicat, fiind format din mai multe structuri majore constituite din cute secundare, adesea faliate longitudinal şi transversal. Depozitele celor douã faciesuri oligocene (Pucioasa-Fusaru şi Gresia de Kliwa) sunt acoperite discordant de depozite neogene.

În cadrul sinclinalului Drajna, depozitele neogene se gãsesc în umplutura unei zone ce reprezintã prelungirea spre vest a subunitãţii marginale separate de I.Dumitrescu et al. (1970-b) la sud de semifereastra Vrancei. La vest de valea Teleajenului se schţeazã un anticlinal (anticlinalul Bughea) ce are la nord-vest terminaţia sinclinalului Drajna, iar la sud-est de el sinclinalul Trestioara Vãrbilãu.

Sinclinalul Drajna este afectat de numeroase falii longitudinale şi transversale, dintre care cea mai importantã este falia Drajna (Grujinski, 1972).

Sinclinalul Slãnic, suprapus peste flişul extern, prin depozitele post-tectonice pe cale le cuprinde, reprezintã cel mai fidel efectele generaţiilor de cutãri mai noi asupra pânzei de Tarcãu.

Sinclinalul Slãnic este situat între structurile Slon şi Smeuret-Homorâciu-Prãjani, în umplutura sa gãsindu-se depozite neogene. Depozitele neogene au în bazã gipsurile inferioare ce stau discordant peste depozitele paleogene cutate ante-Neogen. La este de Valea Mare, sinclinalul Slãnic este o cutã normalã, aplecatã spre nord-vest, cu flancul sud-estic puternic înclinat sau vertical. La vest de valea sus-menţionatã, sinclinalul Slãnic devine o cutã deversatã spre sud-est, în valea Prahovei redevenind normal, drept. Între valea Teleajenului şi falia Piatra Verde, în zona axialã a sinclinalului Slãnic se gãsesc numeroase cute secundare, adesea faliate longitudinal.

Între faliile verticale, transversale Piatra Verde şi Scurteşti, cuta este puternic cãzutã, ceea ce a permis menţinerea aproape completã a depozitelor badeniene. Sinclinalul Slãnic este afectat de douã falii longitudinale, dintre care cea mai importantã este falia Tâncava, cu compartimentul nordic ridicat. Aceastã falie, în sectorul estic al cutei, este axialã, în timp ce spre vest se deplaseazã la nord-vest de ax. A doua falie longitudinalã, normalã, afecteazã flancul sud-estic al al sinclinalului. Pe faliile transversale Piatra Verde, Scurteşti şi Pietriceaua, orientarea direcţiei stratelor şi cutei se modificã puternic şi brusc, devenind mai apropiatã de est-vest. La vest de Slanic Prahova, sinclinalul Slãnic se aşeazã oblic pe structurile ante-neogene (Grujinski, 1972).

2. Avanfosa internã

Avanfosa este depresiunea molasicã ce se formeazã la marginea sistemelor cutate în stadiul final al evoluţiei lor. Ea are douã zone, cea externã, necutatã, suprapusã în general platformelor din faţa lanţului orogenic şi cea internã, cutatã, suprapusã elementelor deformate ale acestuia. Încadrarea pânzei subcarpatice ca o unitate a moldavidelor restrânge simţitor avanfosa, atât ca areal, cât şi ca dezvoltare temporalã.

Avanfosa internã, cutatã, se dezvoltã din valea Râmnicului Sãrat spre sud şi vest. Limita internã a avanfosei în zona studiatã e reprezentatã prin conturul de eroziune al depozitelor miocen superioare-pliocene. Acestea acoperã discordant elemente mereu mai interne din cuprinsul Moldavidelor începând de la paralela Aluniş-Cosminele spre vest. Limita externã a avanfosei interne este marcatã de o flexurã, în parte reprezentând îmbrãcarea frontului de încãlecare a faliei pericarpatice.

Cele mai noi depozite implicate în deformãri sunt cele pleistocene inferioare, iar tectogeneza este cea valahã. Deformãrile valahe sunt cantonate numai la exteriorul Carpaţilor, limitate în dezvoltarea lor la segmentul cuprins între falia intramoesica, la vest şi prelungirea faliei Peceneaga-Camena, la nord.