Geologie - Minerale

Introducere

Geologia (gr. geo = pământ și logos = știință) este o știință a Pamântului, care studiază rocile, mineralele, fosilele, structurile tectonice, alcătuirea stratigrafică a diferitelor regiuni, originea și istoria Pământului, precum și procesele prin care au fost generate resursele minerale si energetice.

Mineralogia este o disciplină a geologiei, al cărei obiect de studiu îl constituie mineralele, considerate din toate punctele de vedere specifice: compoziție chimică, structură, proprietăți fizice, clasificare, geneză, ocurență, utilizări, precum şi modele și tehnici de identificare. În studiul mineralogic, unitatea fundamentală este mineralul, considerat ca specie, după modelul biologic.

Mineralul (lat. minare = a exploata, a extrage din pământ substanțe utile) este o substanţă solidă naturală, anorganică şi omogenă, cu compoziţie chimică definită. Noțiunea de ,,minereu” se referă la anumite minerale sau asociații de minerale care pot fi valorificate prin prelucrare, extrăgându-se din ele, în mod convenabil, un element util, mai ales un metal (de unde și termenul frecvent uzitat de ,,minereuri metalifere”).

În natură, mineralele se prezintă sub două forme de agregare fizică: cristalizată – care este cea mai frecventă - şi amorfă. Mineralele cristalizate sunt limitate de feţe plane, care se întretaie după muchii, din îmbinarea cărora rezultă colţuri şi se numesc cristale (crystallos = gheaţă). Mineralele amorfe sunt lipsite de forme geometrice regulate (amorphos = fără formă) şi au proprietăţi diferite de cele ale mineralelor cristalizate. Dintre mineralele amorfe se amintesc: opalul, limonitul etc.

În prezent, există aproximativ 4000 de minerale, recunoscute ca specie, însă numărul varietăţilor acestora este cu mult mai ridicat. Ca şi în cazul altor ştiinţe, formarea terminologiei mineralogice a avut un caracter istoric, astfel încât multe denumiri s-au păstrat ca atare din Antichitatea greacă şi latină (malachit, cinabru, gips), din textele arabe medievale sau din mineritul european medieval (realgar, azurit, cuarţ, blendă).

Malachitul

Malachitul este un mineral răspândit în natură și face parte din clasa carbonaților anhidri cu prezență de ioni străini. ,,Cunoscut din antichitate, acest mineral este considerat de vechii greci și de romani ca piatră aducătoare de bine pentru copii. După Pliniu, putea fi folosit ca medicament împotriva convulsiilor, iar mai târziu, medicina empirică îl recomanda ca anestezic pentru operații (dizolvat în oțet)” (Victor Papiu, Mastacan, 1973, pag. 169-170)

Istoric și generalități

Denumirea de Malachit provine din limba latină molochitis, care vine la rândul său din cuvântul grecesc maláchē, ceea ce înseamnă Malvă, o plantă din familia Malvaceae, denumire datorată culorii verzi intense a mineralului asemenea frunzelor malvei.

În Egiptul antic și Grecia antică, malachitul a fost un mineral apreciat, din el s-au confecționat amulete și scarabei aducători de noroc, mineralul măcinat era folosit ca material cosmetic pentru colorarea pleoapelor.

În Evul Mediu, mineralul era folosit la lipirea (cositoritul) obiectelor de aur. Prin acțiunea bioxidului de carbon din atmosferă și în prezența focului de cărbuni are loc o reacție chimică care permitea lipirea giuvaerului, etruscii fiind cei care foloseau des acest procedeu. Această metodă de lipire era cunoscută deja de egipteni, dovadă fiind masca de aur a faraonului Tutanchamun.

În China antică, malachitul era foarte apreciat, fiind denumit shilu, după numele localității de proveniență, Shilu, din Guandong.

În secolul XIX, în Munții Ural, la Yekaterinburg și la Nijnâi Taghil au fost descoperite depozite uriașe de malachit, între care, o masă compactă continuă, cu strate concentrice, cântărind peste 110 tone de malachit de cea mai bună calitate. Acest malachit deosebit de frumos cristalizat a fost utilizat la decorațiunile interioare ale unor clădiri importante din Sankt Petersburg, ca de exemplu, Palatul de Iarnă al Țarilor care este renumit pentru camera de malachit, decorată cu coloane și pilaștri masivi, plăci și mozaicuri, precum și obiecte de malachit, actualmente adăpostește muzeul de artă Ermitage.

Proprietăți

Formulă chimică: Cu2(OH)2(CO3).

Sistem de cristalizare: monoclinic.

Habitus: agregate masive, formă de ciorchini, acicular, prismatic.

Culoare: verde, de nuanțe diferite (verde-închis, verde-negru, verde-deschis, rar verde-albastru pana la verde-smarald; adesea în benzi).

Urmă: verde deschis.

Duritate: 3,5 – 4.

Greutate specifică: 4 g/cm³.

Densitate: 3,6 - 4,05 g/cm³.

Luciu: sticlos, mat, lutos.

Transparență: translucid – opac.

Spărtură: sidefie, neregulată, sfărmicioasă.

Clivaj: perfect.

Caractere speciale: sunt evidente dungile de culori diferite sub formă de valuri.