Gheața mărilor și oceanelor Terrei

Dintre toti agentii naturali care influenteaza fenomenele oceanului, climatul polar este cel mai puternic. Astfel, coastele ocupate continuu sau temporar de gheata au un aspect aparte, iar gheata plutitoare transporta la distante mari bucati de material rupt din peretii stancosi ai coastei sau nisip smuls de pe plaja, material care se depune apoi pe fundul marii si formeaza sedimente specifice. Raspandirea gheturilor polare catre latitutdinile medii are o influenta directa asupra climatului regiunilor temperate si asupra traseului depresiunilor barometrice. De asemenea, gheata impiedica navele sa strabata oceanele pe latitudini inalte si le obliga sa renunte la anumite drumuri directe de la un punct la altul.

Glaciatiunea cuaternara a avut influente deosebite asupra Oceanului Planetar, ce s-au repercutat in 2 sensuri: coborarea nivelului apelor cu 100 m si scaderea temperaturii superficiale cu cel putin 4-5ºC. Studiile intreprinse asupra depozitelor sedimentare de pe tarmurile Groenlandei, Labradorului si din zona insulelor din Oceanul Arctic au aratat ca, in urma cu aproximativ 15 000 ani, platforma continentala – acum submersa – a fost expusa intens eroziunii valurilor si mareelor pe masura ce nivelul apelor s-a ridicat pana la pozitia actuala. Cresterea nivelului apelor oceanice a fost mai rapida (aproximativ) 90 m) pana in jurul anului 7 000 i.e.n., dupa care apele s-au ridicat numai cu 10 m pana in prezent.

Nu este deloc exclus ca o incalzire mai accentuata a climei planetei sa determine topirea intensa a uriaselor calote glaciare ce acopera cea mai mare parte a Antarctidei si a celei mai mari insule a Globului, Groenlanda, determinand o crestere progresiva a nivelului oceanelor si marilor, cu consecinte – desigur catastrofale – asupra zonelor litorale, unde este concentrata o mare parte a populatiei Globului.

Inghetarea unor imense cantitati de apa oceanica a avut repercursiuni nu numai in privinta modificarilor termice, dar si asupra proprietatilor chimice ale oceanului, ducand la cresterea salinitatii – intrucat cea mai mare parte a sarurilor raman in apa in timpul inghetului – fapt ce a influentat sensibil viata plantelor si animalelor marine.

Gheata marii are o compozitie chimica identica cu a apei din care s-a produs. Apa de mare care ingheata devine mai bogata in sulfati. Din aceasta cauza, unii exploratori arctici s-au imbolnavit grav de pe urma consumarii apei din gheata topita (lipsita de sare).

Densitatea ghetii de mare este cam de 9/10 din densitatea apei de mare, adica 0,9-0,95 fata de apa dulce deasupra careia pluteste. Cand temperatura apei de mare scade la valoarea -2ºC, incepe fenomenul inghetarii la suprafata. Se formeaza o panza de gheata, numita gheata tanara. Uneori, la suprafata marii calme se formeaza un strat subtire de gheata elastica si transparenta, pe care vanturile o rup in bucati. Daca apa este mult racita (aproape de punctul de inghet) si se produc abundente caderi de zapada, la suprafata marii se formeaza o masa vascoasa.

Cand placile de gheata se unesc si se lipesc unele de altele prin intretinerea frigului (la cimentarea lor mai contribuie si caderile de zapada in straturi mai mult sau mai putin groase), atunci se formeaza campuri de gheata de sute de km2, alcatuind asa-numitele banchize.

In general, in marile cu ierni foarte friguroase, apa ingheata mai intai pe langa coasta, unde masa de apa este mai putin adanca si deci se poate raci mai usor in contact cu continentul. Marginile banchizei costiere sau campurile de gheata din larg se rup in bucati (sloiuri), care pot avea dimensiuni de mai multe sute de metri; grosimea lor variaza in general de la 30 la 60 cm. Unirea mai multor sloiuri poate crea piedici navigatiei.

Sub influenta curentilor, a vanturilor, a temperaturii si a dilatatiei, diferite parti ale banchizei se comprima, dand nastere la movile de gheata, care rareori depasesc 9 m inaltime. Tot prin aceste comprimari se explica zgomotele continue ale marilor polare, care se manifesta prin bubuituri izolate, gemete stranii, urlete, pocnete, tipete indepartate, care nu se pot distinge nici in directie, nici ca distanta.

Presiunile considerabile din regiunile polare pot sfarama navele prinse in gheata. Spre exemplu, la 13 iunie 1881, pe cand nava Jannette se afla in marea polara arctica, a fost strivita de gheturi; acelasi sfarsit l-a avut si nava Hansa, in octombrie 1869, in timp ce inainta spre coasta de est a Groenlandei. Nava Antarctic a disparut in gheturile din apropiere de insula Joinville, in februarie 1903, iar nava Endurance a fost prinsa intre gheturi in Marea Weddell, in octombrie 1915. Astazi, navele destinate cercetarilor in regiunile arctice si antarctice sunt construite dupa profiluri speciale, care asigura ridicarea navei in momentul impreunarii gheturilor. Acest principiu a fost stabilit de Nansen, la construirea navei sale, Fram. El s-a bazat pe studiul catastrofei navei Jannette. Studiind si consecintele pierderii acesteia din urma, din ale carei resturi o parte s-au gasit pe coasta de sud-vest a Groenlandei, a ajuns la concluzia ca enorma banchiza arctica, care este cea mai mare de pe Glob, nu poate fi patrunsa de nicio nava, dar ca poate fi folosita deriva ei, care are directia est-vest, din cauza unui curent polar de la Stramtoarea Bering spre Groenlanda.

Pe intinsa suprafata a Oceanului Arctic sunt forme rare de aisberguri tabulare, cu o grosime de 30-50 m si suprafata regulata de mai multe mii de m2 (chiar pana la 500 km2). Ondulatiunile care se observa pe suprafata lor au crestele distantate intre ele de 300 la 1000 m, iar vaile dintre ele rareori intrec 3 m.

Primavara, banchiza incepe sa se topeasca, elementele sale se desfac, bucati din campul de gheata pornesc in deriva, lasand intre ele sparturi libere. Sfaramaturile plutitoare ale banchizei coboara vara de-a lungul coastei Americii de Nord pana la Terra-Nova, impinse de curentul polar de apa rece. Coborand spre Europa, blocurile de gheata intalnesc Curentul Golfului, care le topeste putin cate putin.

La latitudinea insulei Terra-Nova, care se afla pe aceeasi paralela cu intrarea in Canalul Manecii, transatlanticele intalnesc adesea gheata plutitoare si pe timpul navigatiei de vara.