Istoricul Topografiei și Cartografie

§1. Noţiuni generale despre topografie şi cartografie

Harta se utilizează în multe activităţi umane, fiind folosită mai ales în cercetările geografice şi geologice. Cu ajutorul ei putem să ne facem o imagine clară asupra configuraţiei Pămîntului, a unui continent sau unei ţări, a reţelei hidrografice a unui teritoriu, a reliefului, centrelor populate etc.

Proprietatea hărţii de a cuprinde mari suprafeţe de pe glob şi de a reprezenta prin simboluri diferite forme de relief, aşezări, ape curgătoare, lacuri etc. o fac necesară nu numai specialiştilor din diferite ramuri de activitate, ci şi oricărui om cult al zilelor noastre care doreşte să fie bine informat, să cunoască viaţa şi activitatea popoarelor lumii, să ştie ce se găseşte dincolo de orizontul apropiat.

În actuala noastră etapă de dezvoltare rolul hărţii geografice în viaţa de toate zilele creşte continuu.

Harta se utilizează în planificarea muncii în industrie, agricultură, construcţii, căi de comunicaţii etc.; în scop didactic, ca material demonstrativ la lecţiile de geografie, istorie, istorie, biologie, geologie etc., pentru scopuri militare (în operaţiile tactice şi strategice), în expediţiile ştiinţifice, în navigaţia maritimă şi aeriană, în prospecţiunile geologice şi mineralogice etc.

Omul este legat de suprafaţa corpului ceresc pe care trăieşte; nevoile practice ale vieţii i-au impus cunoaşterea acestei suprafeţe, măsurarea, descrierea şi reprezentarea ei.

Pentru întocmirea hărţilor este necesară executarea a numeroase măsurători terestre.

Cu măsurarea suprafeţei terestre se ocupă geodezia, topografia şi fotogrammetria, iar cu reprezentarea ei, cartografia. aceste discipline sînt reunite, uneori, cu excepţia fotogrammetriei, în ştiinţa geografiei matematice.

Topografia (topos  loc; grafe  descriere) se ocupă cu măsurătorile terestre efectuate pe suprafeţe teritoriale relativ restrînse, astfel că acestea pot fi considerate plane, orizontale, deci se face abstracţie de sfericitatea Pămîntului.

Topografia are două ramuri:

- planimetria care se ocupă cu metodele şi instrumentele necesare determinării poziţiei punctelor din teren considerate pe o suprafaţă plană;

- altimetria care se ocupă cu metodele şi instrumentele necesare determinării diferenţelor de nivel şi a altitudinilor punctelor terenului în scopul redării formelor de relief.

Cartografia are ca scop esenţial reprezentarea pe un plan a elementelor obţinute prin măsurători geodezice şi topografice; de asemenea, se ocupă cu întocmirea, editarea şi studiul hărţilor şi al altor produse cartografice.

Între aceste ştiinţe există o strînsă legătură, fiecare dintre acestea constituind o etapă în obţinerea rezultatului final – harta, care stă la baza oricăror cerecetări de ordin geografic şi geologic.

Ştinţa măsurătorilor terestre şi cartografia, în ansamblu, se bazează pe aportul unor discipline ca matematica. fizica, chimia, astronomia, geografia, geologia etc.

Matematica pune la dispoziţie metodele de calcul pentru obţinerea rezultatelor măsurătorilor; instrumentele pentru măsurătorile geodezice şi topografice se bazează pe principiile fizice; astronomia se ocupă cu metodele şi instrumentele necesare determinării unor puncte ale osaturii geodezice şi verificării acestor puncte; geografia şi geologia asigură completarea reţelei de sprijin cu elementele planimetrice , altimetrice şi de conţinut ale suprafeţei terestre.

Metodele moderne de ridicare a hărţilor pe bază de fotografii (terestre sau aeriene) necesită aprofundarea proceselor fizice şi chimice care se aplică la luarea şi prelucrarea fotografiilor pentru obţinerea fotogramelor (geofotograme sau aerofotograme).

§2. Realizări de început

Primele încercări de reprezentare a teritoriului, cunoscută din activitatea de zi cu zi, aparţin omului primitiv care a trăit cu zeci de mii de ani în urmă. Acest lucru rezultă din descoperiri arheologice.

La primele popoare civilizate (sumerieni, babilonieni, egipteni etc.) teritoriile reprezentate grafic se lărgesc, nedepăşind însă întinderea unui continent. Pe cea mai veche hartă a lumii se reprezintă Mesopotamia şi teritoriile imediat vecine.

Grecii antici sunt cei care au creat primele hărţi propriu-zise. Saltul evident realizat de civilizaţia greacă s-a bazat pe progresele obţinute de greci în lărgirea orizontului geografic, pe progresele efectuate în acumularea şi sistematizarea cunoştinţelor astronomice şi geodezice.

Aristotel (384-322 î.e.n.) a adus prima dovadă convingătoare asupra sfericităţii Pămîntului: umbra rotundă a Pămîntului pe Lună în timpul eclipselor acesteia, iar lui Eratostene (276-195 î.e.n.) i-a revenit cinstea determinării pentru prima dată a dimensiunilor sferei pămînteşti.

Pentru reprezentările cartografice, statornicirea concepţiei asupra sfericităţii Pămîntului a ridicat problema confecţionării globutilor geografice (globul lui Crates, secolul al II-lea î.e.n.) şi acea foarte difcilă, a transpunerii în planul hărţii a suprafeţei sferice a Pămîntului, problema proiecţiilor cartografice. În rezolvarea ultimei probleme, merite deosebite au Hiparh şi Ptolomeu.