Medii Intertropicale Brazilia

MEDII INTERTROPICALE

BRAZILIA

1. Cadrul natural – morfologie, hidrografie, bio-oedo-geografie.

Delta Amazonului s-a instalat într-o depresiune a soclului cu direcţie E-V, delimitată de falii N-NE şi care se găseşte pînă la o adîncime de 2500-4000m.

Dezvoltarea pediplenelor joase, în prezent acoperite de o deasă pădure semperviriscentă,s-a realizat în Neogen. În sectorul andin alimentarea nivală joacă un rol important în cadrul regimului său, regim care însă se modifică foarte rapid. În cadrul cîmpiei Iquitos avem de-a face cu un maxim echinocţial. Aproape de ocean fluviul confluează cu Rio Tocantins în cadrul unei zone de subsidenţă comune. Este vorba de un dublu estuar delimitat de-o parte de insula Marajo. Valea propriu-zisă are o lăţime de 12-13km în aval şi o adîncime de 100m acolo unde aceasta se îngustează. Aproape de ocean fluviul confluează cu Rio Tocantins în cadrul unei zone de subsidenţă comune. Este vorba de un dublu estuar delimitat de-o parte de insula Marajo.

Contactul Podişului Brazilian cu Atlanticul se realizează prin intermediul unui sector intermediar montan, mai mult sau mai puţin înalt situat în apropierea gurilor de vărsare ale rîurilor.Un aspect comun al ansamblului litoral, în ciuda varietăţii reliefului continental, îl reprezintă predominanţa unei regiuni de coastă joasă şi rectilinie, în cadrul căreia cordoanele litorale alternează curare porţiuni fără faleze în care roca apare la zi.

În jumătatea sudică, soclul vechi precambrian este alcătuit în special din roci cristaline care alcătuiesc puţine structuri appalachiene distingîndu-se intruziuni de sienite (Itatiaia) şi de granite (Serra de Curitiba). Soclul este acoperit de o cuvertură sedimentară discordantă, conservată numai pe marginea internă. Între Rio Paraiba şi Rio Sao Francisco, relieful înalt se localizează cam la 250km de ţărmul mării (Serra d´Espinhaco).

Itatiaia – relief de dezagragare pe roci sienitice

Către vest relieful appalachian domină platourile dispuse în trepte spre Atlantic; ele retează în principal granite şi gneisse dar pe alocuri şi şisturi cuarţitice aparţinînd unui precambrian foarte vechi. Avem de-a face astfel cu platouri (chappadas) fragmentate de cursuri de apă care curg fie spre Parana fie spre Sao Francisco sau către nord spre Amazon şi Tocantins. Cuarţitele dau naştere unor reliefuri reziduale care domină cu 200-300m suprafaţa principală; pe de altă parte pe marginea chappadas-urilor eroziunea diferenţială degajează un relief appalachian. Abruptul Mato Grosso delimitează cuestele modelate în aceste alternanţe de roci dure şi moi. Structura acestui ansamblu, fie de tip appalachian fie tabulară, cu numeroase falii şi abrupturi de falie, a fost fie degajată de eroziunea diferenţială fie este originală.

Chappada Diamantina

Trăsătura principală a acestei regiuni de scut Platoul Guyanelor, o reprezintă existenţa resturilor unui platou superior. Către vest acesta se descompune în numeroase butte care coboară pînă la 700m în apropierea fosei Orinoco. Pe versantul vestic scutul se afundă sub stratul aluvionar. Cîmpia Llanos, reprezintă extremitatea septentrională a vastei cîmpii aluviale subandine, unde sedimentele s-au acumulat pe soclul Guyanelor.

Cîmpia Llanos

Sedimentele noi din zona de coastă au fost afectate de un curent litoral dinspre sud-est, care au dat naştere unor cordoane litorale separate prin lagune, dintre care cele cu poziţia cea mai internă sunt umplute cu nisipuri şi se află situate la un nivel mai ridicat faţă de cel al mării. Abrupturile de falie, nu joacă decât un rol minor în geomorfologia scutului Guyanelor.