Metode cantitative aplicate în geografia umană

Recentele publicații despre geografia umană demonstrează că practicarea metodelor cantitative în domeniu bate în retragere din cauza cunoștințelor mai dinstanțate de meta-narațiune spre practici mai discursive, unde semnificațiile socio-culturale se întrevăd a fi supreme pentru a înțelege fenomenele geografice. Specialiștii în metodele cantitative în geografie sunt criticați pentru faptul că ei pun accent mai cu seamă, pe generalizare și simplificare decât pe construcția socială a realității, utilizarea semioticii și reprezentării fără a fi recunoscute, spre autoritate și poziționalitate și utilizarea limbajului statistic, ori matematic, care mai mult eclipsează decât clarifică. (Curry, 1991; Binnie,1997; Doel, 2001).

Utilizarea tehnicilor matematice, a teoremelor și dovezilor în înțelegerea formelor și relațiilor geografice. Există doua tipuri principale de aplicare: metodele statistice, care sunt folosite în generarea și testarea ipotezelor, utilizând date empirice și modelarea pur matematică, care este folosită în căpătarea modelelor formale, dintr-un set de presupuneri inițiale abstracte. Cele doua tipuri alcătuiesc un etalon: metodele statistice sunt folosite pentru a estima și testa semnificația diferitor parametri în asociație cu un model matematic dat, de exemplu, fricțiunea coeficientului de distanță al modelului de gravitație.

Metodele statistice, au fost adoptate mai întâi de către geografi în anii 1950 (Burton, 1963). Constând, inițial, din statistici descriptive, au existat, de asemenea, încercări de testare a ipotezei, utilizând, de exemplu, chi-pătrat. S-a încercat, de asemenea, analiza regresiei, dar, abia în anii 1960, modelul general linear a început să fie pe deplin explorat (de exemplu: în ecologia de fabrică). Până atunci s-a acordat o mare atenție unui set de modele foarte sofisticate liniare și dinamice (de exemplu: prognozarea modelelor spațiu - timp) și neliniare (de exemplu: analiza spectrală) a tehnicilor statistice, inclusiv a celor care, în mod special, se referă la problemele geografice (de exemplu: auto-corelarea spațială).

În general, încă de la prima licărire de entuziasm, din anii 1960, istoria statisticii în domeniul geografiei este una care încearcă să depășească rezultatele părtinitoare pe care statistica non-spațială le-a căpătat. Tehnicile statisticii non-spațiale, cum ar fi, chi-pătrat și acelea bazate pe modelul liniar general, produc polarizare atunci când sunt utilizate în date speciale, din cauza efectelor auto-corelării spațiale; aceasta înseamnă ca, anumite puncte care sunt apropiate în spațiu, tind să aibă valori similare; din cauza acestei apropieri, și, ca drept rezultat, nu sunt statistic independente unul față de altul. Bunăoară, după 40 de ani de muncă, geografii au inventat un număr de metode de corectare a acestor prejudecăți prin testări libere a datelor spatiale. (Griffith, 1988; Haining, 1990).

Modelarea matematică. Inspirația pentru a doua utilizare a metodelor cantitative a venit, cel mai degrabă, din trei surse: fizica socială, care se bazează pe interacțiunea spațială printre un set de puncte discrete și, inițial, a fost reprezentată de către modelul gravitațional și, mai târziu, de către entropie – modelul maximizator; economia neo-clasică, care implică optimizarea modelelor în jurul teoriei alegerii raționale și influențând, în mod principal, geografia prin mișcarea științei regionale și teoria localizării; teoria grafurilor și a rețelelor, o ramură a matematicii legată de diagramele topologice, și, care inițial, obișnuia să reprezinte rețelele rutiere în geografia transporturilor, dar mai târziu utilizată în teoretizări dintre cele mai abstracte ale geografiei. Cel mai recent, un număr de teoreticieni și modelori spațiali analizează sisteme complexe și seturi mari de date. Din cauza criticilor de durată a geografiei umane, despre numărul mic al cadrelor de echilibru, teoria complexității spațiale, în mod explicit, aduce spre analiza dinamică non-liniară și interacțiunea (teoria catastrofelor; haosul). Astfel de metode matematice permit astfel de proprietăți utile drept dependența de traiectorie, impreviziune pe termen scurt și sensibilitate la condițiile inițiale și perturbațiile externe.

În toate aceste aplicații diferite, utilizarea matematicii este justificată din diferite motive, dar ele duc la același numitor comun: faptul ca însăși lumea și lumea matematicii sunt în mod fundamental ordonate conform aceleiași logici aritmetice. După cum afirma Galileo „matematica este limbajul naturii” (Barnes, 1994).

Încă din primele zile impetuoase ale revoluției cantitative, geografii devin din ce în ce mai bănuitori în ceea ce privește metodele cantitative, în particular, și larga justificare intelectuală, în general. Din primul lor mers in gol, ambii, geogafii radicali si cei umanistici, au avut polemici in anii 1970, precum ca multe intrebari puse de catre geografii umani nu-si puteau gasi raspunsurile in mod efectiv utilizand matematica, precum Havei mentiona: „revolutia cantitativa si-a urmat cursul si se instaleaza circuitul invers”. Astfel de scepticism avea legatura cu o critica filosofica generala a pozitivismului printre geografia umana care se intampla in acelasi timp. Acest dezacord, in forma lui nesofisticata, era pentru faptul ca matematica este principala limba a stiintei, si pentru ca stiinta este sub inzestrata de catre filosofia imperfecta a pozitivismului, matematica ar trebui evitata. O astfel de pozitie, bunaoara, nu a stabilit nici faptul ca geografii, utilizand metodele cantitative, vreodata au practicat pozitivismul, nici, si chiar daca au facut-o, ca pozitivismul este o justificare necesara pentru a utiliza matematica.

De curând, din perspectiva post-structurală, se prezintă un altfel de argument și care ataca cele mai logocentrice ambiții ale matematicii, aceasta înseamnă încrederea ei într-o lume fundamental ordonată (Barnes 1994). Legătură are, de asemenea, și lucrarea ce provine din studiile culturale și știința care observă utilizarea matematicii și metodelor statistice drept un vocabular efectiv pentru control și supraveghere socială (Barnes 1998). Matematica și metodele cantitative nu sunt ordonate în mod inerent de vreo logică transcendentă, dar poate produce ordine și disciplină când este aplicată lumii sociale.

Probabil, o părere mai chibzuită a metodelor cantitative este că, la fel ca o altă limbă specializată, ele sunt foarte utile în găsirea unor răspunsuri, dar nu la toate întrebările (Pratt, 1989). Mai mult decât atât, necesitățile sociale ale întrebărilor răspund cerinței unei cercetări minuțioase în mod continuu.

Un set de unelte au fost inventate pentru a urmări mandatul epistemologic al filosofiilor semnificației. Metodele calitative se dezvoltă printr-o varietate de tradiții de cercetare și printr-un șir de contexte disciplinare. Ele au devenit populare în geografie atât timp cât revoluția cantitativă a dat frâu mai multor concepte umanistice. Ei semnalează recunoașterea a ceea ce Cloke (1991) numește „popularea geografiei umane”. Această recunoaștere a câștigat curs rapid în comunitatea de cercetare și este, de asemenea, subiectul unei dezbateri aprinse pe marginea curriculum-ului de predare (Lee, 1992; Gerber and Williams, 1996).

Metodele calitative se bazează pe faptul cum este văzută lumea, experimentată și construită de către actorii sociali. Ele permit accesul la motivele, aspirațiile și relațiile puterii care explică cum locurile, oamenii și evenimentele sunt create și reprezentate. Astfel de metode includ: 1. interviuri detaliate și deschise în grupuri și individual; 2. angajarea directă în subiecte prin observare participativă și tehnici etnografice relatate, care pot fi implementate de către indivizi sau echipe de cercetători; 3. interpretarea diferitor „texte”, inclusiv peisaje, materiale de arhivă (agende, rapoarte, întâlniri), cărți, literatură și imagini vizuale.

„Transformarea radicală a spiritului și scopului” (Burton, 1963, p. 51) pe care geografia Anglo-Americană a parcurs-o în anii 1950 și 1960, urmând o adoptare la scară largă a tehnicilor statistice deductibile, respectiv, teoriilor și modelelor abstracte. În timpul desfășurării, o geografie veche idiografică se caracterizează printr-o concetrare pe diferențierea zonală iar geografia regională a fost înlocuită de o nouă disciplină, știința spațială.