Parcuri și rezervații naționale din Europa

Abruzzo

Se află situat în inima Apeninilor Centrali, acoperind în parte regiunile Abruzzo, Lazio şi Molisse, la distanţă egală de Mările Tireniană şi Adriatică. Ín prezent, se întinde pe o suprafaţă de circa 44 000 ha, fiind înconjurat de o zonă de protecţie externă de aproximativ 60 000 ha.

Teritoriul parcului este împărţit în patru zone, cu regim de tutelă şi de gestiune diferenţiate, repartizate astfel: rezervaţia integrală, rezervaţia generală, zona de protecţie şi zona de dezvoltare. Ín zona de protecţie integrală şi zona tampon sunt cuprinse 5 sate, situate aproape toate la peste 1 000 m: Pescasseroli (1 167 m), Opi (1 250 m), Villetta Barrea (990 m), Barrea (1 066 m) şi Civitella Alfedena (1 123 m).

Odată cu reorganizarea Parcului Naţional Abruzzo, patrimoniul faunistic apeninic a făcut un mare salt calitativ şi cantitativ. Este vorba în special de ursul brun marsican (Ursus arctos marsicanus) şi de capra neagră din Abruzzo (Rupicapra rupicapra ornata), ale căror populaţii şi-au mărit considerabil efectivele din 1922. Ín prezent, populaţia de urs brun marsican numără 70-100 indivizi, iar cea de capră neagră 500-600 exemplare.

Ín 1994 s-a lansat Proiectul Biodiversitatea, la iniţiativa directorului Franco Tassi. Datorită acestui proiect, au fost inventariate peste 7 000 de specii animale şi vegetale pe teritoriul Parcului Naţional Abruzzo.

Flora cuprinde un număr de 1 950 de specii, din cele aproximativ 6 000, care alcătuiesc flora Italiei (E. Conti, 1998).

Ín parc au fost promovate şi alte proiecte: Proiectul Dendroflora (1988), a fost primul apel de salvare şi protejare a arborilor seculari din toată Italia. Íncă din 1969, Parcul a salvat de la tăiere 6 milioane de arbori, în majoritate fagi, investind 20 de miliarde de lire pentru a bloca tăierea pădurilor.

Iniţiativa Parcul în floare (1994) a încurajat participarea locuitorilor fiecărei comune la transformarea satelor, străzilor, caselor şi grădinilor în adevărate paradise ale florilor şi culorilor.

Lacul Baikal

Este situat în sudul Siberiei (Rusia). Este un lac cu apă dulce (reprezintă cea mai mare rezervă de apă dulce din lume 23000 km³) şi este cel mai adânc lac de pe glob (1637 m). Deşi este greu de imaginat, depresiunea lacustră din Siberia de Sud, cu suprafaţa ceva mai mare decât cea a Belgiei, adăposteşte 10% din rezervele de apă potabilă ale lumii (exceptând gheţarii).

Lacul Baikal pe lânga faptul că este cel mai adânc lac din lume, poate fi considerat şi cel mai vechi prin cei circa 20-25 milioane ani de existenţă (exclusiv Marea Caspica şi Lacul Aral) şi unul dintre "muzeele vii", în care trăiesc aproximativ 800 specii de animale şi 245 specii de plante endemice, proprii lui.

Lacul, a cărui formă seamănă cu o semilună, ocupă o suprafaţă de 31.500 km², iar linia ţărmului măsoară peste 2.000 de kilometri. Din punctul de vedere al mărimii, Baikal este a treia întindere de apă din Asia (după Marea Caspică şi Lacul Aral) şi cel mai mare rezervor de apă dulce de pe acest continent. Lacul ieşit din comun s-a format într-o depresiune tectonică, născută în epoci geologice demult apuse. Adâncimea lacului a atins chiar şi 2000 de metri. De-a lungul mileniilor însă, pe fundul său s-au depus aluviuni care l-au ridicat până la nivelui actual. Lacul Baikal îşi datorează abundenţa de apă celor 336 de râuri care se varsă în el, dintre care cele mai importante sunt Selenga, la sud-est, şi Angara Superioară, la nord. Unicul râu care curge din lac mai departe (în partea sa sud-vestică) este aceeaşi Angara, afluentul fluviului Enisei. La nord de lac tronează două masive muntoase, Munţii Baikal şi Munţii Barguzin, iar prin apropiere de extremitatea sa sudică trece graniţa ruso-mongolă.

Clima :

* Temperat-continentală

* Temperatura medie atinge -170 C în ianuarie şi +16 0 în iulie

* Temperatura apei la suprafaţă variază în august între +9 0C şi +12 0C

Flora şi fauna : Lacul Baikal se bucură de interesul oamenilor de ştiinţă nu numai datorită adâncimii sale, care stabileşte un record în materie, dar şi datorită faunei şi florei sale unice. Cei care au poposit pe malul lacului în zilele blânde de vară şi au făcut baie în apele sale reci, înţeleg foarte bine de unde izvorăşte acest interes. Apele lacului surprind prin transparenţa lor neobişnuită, aproape supranaturală, care nu numai că încântă ochiul privitorului, dar este o dovadă a purităţii acestora. Aşadar, nu e de mirare că lacul se distinge printr-o mare varietate a florei şi faunei. Speciile care trăiesc în adâncurile sale sunt în majoritatea lor endemice, cu alte cuvinte pot fi întâlnite numai în acestă zonă a globului pământesc, precum foca de Baikal sau dintre peşti, babetele de Baikal şi omulul. Primul cercetător care a apreciat acest exemplar biologic deosebit a fost polonezul Benedykt Dybowski. Focile de Baikal, iubitoare de apă dulce, rămân una dintre cele mai importante particularităţi ale lacului. În timpul uneia dintre glaciaţiuni, o parte dintre focile de mare au migrat în aval. Când Baikal a devenui un lac fără cale de comunicare cu marea, ca urmare a deplasării plăcilor litosferei, focile au fost separate de mediul lor natural. În prezent, aproximativ 70.000 dintre aceste încântătoare mamifere înoată în Lacul Baikal, situat la aproape 1.700 kilometri distanţă de Oceanul Arctic.