Peisajul ca Stereotip

1. Introducere

Un album de istoria artei poate fi considerat, dintr-un anumit punct de vedere, un muzeu al evoluţiei peisajului. Din această afirmaţie rezidă şi definiţia peisajului (sau caracteristica sa esenţială), pe care referatul de faţă încearcă să o dezvolte, şi anume faptul că peisajul este, în esenţă, o percepţie subiectivă a privitorului. Pădurea dintr-un tablou renascentist sugerează un loc de refugiu, un loc în care privitorul se afundă ca într-un domeniu cunoscut; ca dovadă, culorile respectă, în mare, realitatea. Aceeaşi pădure, ca perspectivă expresionistă, apare ca un spaţiu al rupturii, al ţipătului; privitorului i se induce o stare de tensiune, de alienare, de percepţie a haosului, prin alăturări contrastante de culori tari, aplicate în tuşe goase. Aceeaşi realitate se supune, deci, diferitelor reprezentări, în funcţie de factorii implicaţi, reprezentări care au primit denumirea de peisaj …

2. Definirea conceptului

Peisajul reprezintă imaginea unui întreg alcătuit din elemente dinamice fiecare având propria expresie şi propriul rol în contextul general.

Este o noţiune frecvent utilizată pentru a desemna o porţiune din spaţiul terstru caracterizată prin specificul trăsăturilor geografice, fizice sau umane.

Lucian Drăguţ vede peisajul ca fiind “proiecţia vizuală a unor relaţii psihologice pe care omul le întreţine cu locul în care trăieşte”. Aşadar este un mod de a percepe un teritoriu sau observarea trăsăturilor ce-l caracterizează, este “o întindere ce se vede dintr-un singur aspect”.

Geograful francez R. Brunet notează că “Peisajul este, deci, o apariţie şi o reprezentare: un aranjament de obiecte vizibile, percepute de subiect prin intermediul propriilor sale filtre, umori şi scopuri”. Cu toate că anumite elemente ale peisajului pot să nu fie supuse acţiunii directe a omului, acestea nu pot fi cuprinse sub denumirea de peisaj fără acţiunea contemplativă a “măsurii tuturor lucrurilor”.

Specificul local al peisajului este dat de modul în care se combină elementele nemodificate ale cadrului natural cu elementele introduse de om. Apare astfel o varietate de peisaje, asupra cărora amprenta omului cunoaşte o intensitate variabilă, mai puternică în cazul aglomeraţiilor urbane, mai difuză în cazul zonelor rurale.

3. Scurt istoric

Termenul de “peisagism” a apărut mai întâi în pictură, în secolul 15 ca o apropiere de realitate în zona Mării Nordului şi ca pictură convenţională în zona Mediteraneană.

În secolul 19 noţiunea de “peisagism” este asociată cu arta grădinăritului, preocupare frecventă a acelei epoci, grădinile occidentale fiind însă mai artificiale în comparaţie cu cele orientale.

Acum conceptul aproape a dispărut din pictură, fiind tot mai des întâlnită expresia de “peisaj ştiinţific”.

Există 3 discipline ştiinţifice care au ca obiect peisajul :

a) Ecologia peisajului reprezentând “studiul relaţiilor fizico-biologici care guvernează diferitele unităţi spaţiale ale unei regiuni” (Carl Troll)

b) Arhitectura peisajului “o ştiinţă aplicativă ce studiază concepţia de proiectare a spaţiului verde din perspectiva unor noţiuni estetice şi pe baza unor principii specifice, în vederea realizării concrete a amenajărilor peisagistice şi a prezervării acestorain conformitate cu funcţionalitatea sa iniţial stabilită” (Adriana Florincescu).

Această disciplină are un caracter artistic şi se practică la scara locuinţelor individuale sau a cartierelor urbane. Se practică amenajarea estetică a peisajelor ce sunt privite ca décor.

c) Geografia peisajului

Peisajul geografic este privit ca o realitate coplexă, în care omul interacţionează cu mediul său de viaţă. Acesta se prezintă ca o realitate duală având în aceeaşi măsură un caracter obiectiv (conţine elemente concrete, măsurabile) şi unul subiectiv (referitor la procesul de percepere). Peisajul geografic reprezintă structura spaţială exprimată printr-o fizionomie proprie individualizată ca urmare a interacţiunii factorilor abiotici, biotici şi antropici, care e valorificată în mod diferenţiat, în funcţie de modul în care este percepută.

3. Peisajul ca stereotip

Stereotipurile sunt reprezentări primite (clişee) ce înlocuiesc gândirea sau observaţia personală.

Unii autori (M. Ronai, B. Kalaora) consideră că manipularea voluntară, de ordin social, economic sau politic stă la baza relaţiilor în cadrul peisajului.

În 1976 Ronai declara că:”Ideea de peisaj nu ar fi apărut (cel puţin în Occident) decât odată cu apariţia primelor state moderne şi a clasei burgheze şi apoi a laicizării naturii”.

“Spectacularizarea spaţiului” nu e întâmplătoare, ea e teleghidată de către “putere”, iar trecerea de la “consumul de masă ” s-ar explica printr-o politică de “vânzare” a peisajului.

Faptul că peisajele forestiere sau montane, altădată evitate, sunt astăzi foarte apreciate de citadini, se poate explica printr-o condiţionare prin intermediul imaginilor şi sloganurilor publicitare.

Astfel peisajul a devenit “un fapt social trăit într-o manieră aproape mitică”. (J.C.Wieber)