Peșterile din Carpații Orientali

RELIEFUL CARSTIC Şl PEŞTERILE ROMÂNIEI

Poate nici o rocă nu se impune în relief cu atâta personalitate, nu imprimă peisajului vigoare şi farmec ca rocile calcaroase. În Anzi sau Pirinei, în Alpi şi în Carpaţi cununile strălucitoare de calcar împodobesc planeta noastră, dându-i un plus de semeţie dar şi de mister, căci ele ascund puţinele pete albe care au mai rămas pe hărţi ; marile vârfuri ale Pământului au fost de mult cucerite, marile peşteri încă nu.

România, deşi nu are ocupată cu calcare decât aproximativ 4 500 km2, deţine un carst bogat şi variat şi foarte multe peşteri. Luând în considerare cavităţile ce depăşesc 10 m lungime sau adâncime, numărul acestora a atins, în toamna anului 1983, 9 000. Ele însumează cam 800 km de galerii, săli, labirinturi, puţuri, unele fiind delicate palate de cleştar şi geode de cristale, altele sumbre îngrămădiri de bolovani.

Mari sau mici, frumoase sau nu, peşterile au fost din timpuri străvechi obiectul curiozităţii omului. Primii vizitatori ai peşterilor din Carpaţi au fost vânătorii paleolitici ai căror paşi au rămas întipăriţi în argila peşterii Ciur-Izbuc sau în calcita peşterii Vârtop. În urmă cu 10.000 ani, în paleolitic, strămoşii noştri au intrat în peştera Cuciulat, desenând pe pereţi imaginile ciudate ale unui cal, a unei pantere, a unui om. În neolitic, câteva mii de ani mai târziu, alţi oameni au pătruns în peştera Cioclovina unde au ascuns un tezaur, în timp ce în altă peşteră găsim semne ciudate asemănătoare unor hieroglife rămase pe pereţi. Acestea sunt printre cele mai vechi mărturii ale trecerii omului prin peşterile ţării noastre, desigur fără legături cu turismul. Nici mai târziu, în zbuciumatul ev mediu al acestei ţări situate la încrucişare de drumuri, oamenii nu s-au dus de plăcere în peşteri, ci pentru a se ascunde de cotropitori. Peştera Muierilor, peştera Femeilor sunt denumirile unor peşteri în care se ascundeau femeile satului când năvăleau turcii.

După 1750 peşterile ţării noastre devin obiectul curiozităţii turistice şi începem să avem primele descrieri şi relatări, ca aceea a lui Crişelini şi Fridvalsky. Pe la 1840, călătorul englez John Padget vizitează peştera de la Schitul Ialomiţei, rămânând impresionat de sălbăticia locului. Apoi numărul vizitatorilor se înmulţeşte şi deja putem lua cunoştinţă nu numai prin descrierile publicate, ci din păcate şi prin iscăliturile lăsate după 1820 în peşteri ca Polovragi, Buhui, Meziad sau Peştera Hoţilor de la Băile Herculane.

VARIETATEA CARSTULUI ROMÂNESC

In România rocile calcaroase nu formează regiuni întinse, aşa cum se întâmplă, de exemplu, în Iugoslavia sau Australia. Calcarele sunt răspândite pretutindeni în ţară, ca o puzderie de insule, dintre care cea mai întinsă se află în Munţii Banatului, cu o suprafaţă de 780 km2. Acest fapt, care ar putea trezi o anumită nemulţumire carstologilor, este binevenit pentru turişti : aproape pretutindeni în ţară, în munţi şi în zonele de podiş, poţi avea întâlnirea cu calcarul. Dincolo de o creastă mohorâtă de şisturi cristaline, între coline monotone de marne şi gresii sau chiar în Dobrogea, te aşteaptă adesea surpriza pereţilor semeţi, a canioanelor, avenelor şi peşterilor. Fragmentarea terenurilor calcaroase din România mai prezintă şi un alt avantaj pentru turişti : cele mai multe astfel de insule de calcar, izolate între ele în diferite momente ale evoluţiei geologice, au avut condiţii geomorfologice şi hidrologice diferite de geneza carstului. Acest fapt face ca pe suprafeţe restrânse să facem cunoştinţă uneori cu o mare varitate de tipuri de carst şi de forme subterane. Iată un exemplu : Pe Valea Jiului, nu departe de cabana turistică Câmpul lui Neag, se află, în munţii calcaroşi ai Retezatului şi Vâlcanului, numeroase peşteri, înfăţişând aspecte foarte diferite. La peştera Alunii Negrii vom întâlni unul dintre cele mai încâlcite labirinturi subterane din ţară, cu galerii joase şi rotunde, orientate în toate direcţiile, cu hornuri şi puţuri pline de argilă, cu pereţii modelaţi în chipuri bizare de coroziunea apelor.

Această peşteră, ca şi altele din vecinătate, s-a format într-un regim freatic, când nivelul Jiului era mai ridicat, făcând ca rocile calcaroase aflate dedesubt să fie un „burete” în care apa a dizolvat lent şi în toate direcţiile. Nu departe însă, se află Peştera de Aur, unde peisajul subteran este radical schimbat : un pârâu subteran îşi face loc în inima muntelui curgând voiniceşte pe o galerie unică, relativ liniară, cu pereţii şlefuiţi şi spălaţi, iar uneori împodobiţi cu curgeri calcitice. Aceasta este o peşteră formată în regim vados, de curgere liberă, o străpungere hidrogeologică a unui masiv calcaros de apa care, întâlnind obstacolul, l-a străbătut folosind deopotrivă faliile şi fisurile pe care le-a lărgit prin dezolvare. În sfîrşit, tot în apropiere, se găseşte Avenul din Piesa, un puţ cu intrarea parcă tăiată de toporul unui uriaş, care coboară 25 m până la o masă de gheaţă. Pereţii săi sunt neregulaţi, plini de fisuri şi colţuri, nu au nici un fel de podoabe, în timp ce apele de ploaie se scurg pe ei dispărând mai jos printre crăpături şi bolovani. Aici suntem în prezenţa unei cavităţi formate în aşa-zisa „zonă de infiltraţie”, prea sus pentru ca apa unui pârâu să fi jucat vreodată un rol în formarea sa. Aici doar cariul răbdător al dizolvării apelor din ploi şi zăpezi, muşcând acolo unde calcarul a fost mai slab, pe o falie, a format această cavitate, complet diferită de cele descrise anterior, dar, în felul ei, nu mai puţin spectaculoasă şi interesantă pentru turişti. Iată cum într-o excursie ce poate dura numai o zi putem face cunoştinţă cu trei tipuri diferite de peşteri, care apar desigur şi în trei feluri de peisaj carstic. Cele mai multe fenomene carstice se circumscriu unor tipuri majore cu trăsături distincte, pe care credem că este util să le amintim.

CARSTUL DE CREASTĂ

Carstul de creastă este dezvoltat în zonele mai înalte ale munţilor, unde calcarele apar suspendate deasupra altor tipuri de roci. Astfel de creste mult îndrăgite de turişti pentru relieful semeţ sunt: Creasta Retezatului, Buila – Vânturariţa, Hăghimaşul, Trascăul. Aflate la înălţimi ce depăşesc uneori 2 000 m, crestele calcaroase suferă acţiunea de dezagregare intensă produsă de mari contraste de temperatură şi de forţele gravitaţionale, dar şi de dizolvare produsă de ploi şi zăpezi, în calcarele din Creasta Făgăraşului, în Ciortea şi Muşeteica se află, la peste 2 400 m altitudine, cele mai înalte peşteri din România. La intersecţia unor linii de fractură din crestele Munţilor Retezat s-au format câteva avene adânci, cu puţuri perfect verticale ce depăşesc 80 m. În avenul din Stâna Tomii este situată una dintre cele mai mari verticale absolute de la noi (114 m), în timp ce Avenul cu gheaţă din Albele prezintă o acumulare de gheaţă de 60 m. Avene de peste 100 m adâncime se află şi sub creasta Pietrii Craiului, în creste peşterile sunt rare şi de mici dimensiuni, în schimb, de un mare interes pentru turişti pot fi numeroasele forme exocarstice, uneori extrem de originale : Piatra Iorgovanului cu prelungile sale lapiezuri, Podul Natural de la Câmpul Mielului, zaplazul din Piatra Craiului, câmpurile de lapiezuri din Buila şi Trascău sau alte canioane din Bucegi, Retezat, toate fiind remarcabile