Poluarea Mării Negre

MAREA NEAGRA

Situată între 40°55’ şi 46°32’ latitudine nordică şi 27°27’ şi 41°42’ longitudine estică, Marea Neagră face parte din categoria mărilor tipic continentale, comunicând cu Marea Marmara prin strâmtoarea Bosfor şi cu Marea Egee prin strâmtoarea Dardanele. Reprezintă o componentă grafică de însemnătate europeană care defineşte poziţia geografică a ţării noastre. România este o ţară pontică prin litoralul său de 244 km desfăşurat de la Braţul Musura al deltei secundare a Chiliei în nord până la Vama Veche în sud.

Suprafaţa mării este de 411 540 km² (462 000 km² împreună cu Marea Azov) fiind a treia ca mărime din Europa după Marea Mediterană şi Marea Nordului. Adâncimea maximă este de 2 246 m în regiunea central-sudică, iar adâncimea medie de 1 200 m. Adâncimea apelor din jurul malului românesc este mai mică, ca urmare a configuraţiei ţărmului şi reliefului submarin. Bazinul Mării Negre are o formă aproximativ regulată, ţărmurile sunt puţin articulate şi în general lipsite de insule, iar cuveta în dreptul ţărmului românesc este formată dintr-o întinsă platformă continentală cu adâncimi ce nu depăşesc 200 m. Adâncimi mai mari, de sub 2 000 m se întâlnesc în partea central-sudică a bazinului în apropierea ţărmului turc şi la este de peninsula Crimeea. O linie de traseu aproximativă Varna – Crimeea Sudică separă cele două arii atât de deosebite ale mării: la nord zona cu adâncimi reduse (Marea Azov nu coboară sub 14 m adâncime), iar la sud, adevărata depresiune a Mării Negre, situată pe aria străveche de scufundare a Mării Tethys.

Este o mare de tip continental ceea ce face să exercite o influenţă climatică redusă asupra uscatului, manifestată prin brize şi modificări termice pe o fâşie îngustă de la ţărm respectiv cu ierni blânde şi veri lipsite de caniculă. Legătura foarte îngustă şi poziţia sa în interiorul continentului contribuie la individualizarea unor caracteristici hidrofizice, hidrologice, hidrochimice şi biologice proprii. La această individualizare a contribuit şi evoluţia paleografică şi raportul acesteia cu celelalte mări în decursul timpului.

Pe platforma continentală se întâlnesc 8 tipuri de bază de sedimente:

a)nisipul este un sediment mobil, cu granule distincte, neaderente ce formează plajele şi acoperă fundurile de mică adâncime;

b)nisipul mâlos este un sediment mobil aderent, cu mâl în proporţie de 15 – 25 % ce acoperă fundurile puţin adânci;

c)scrădişul recent este constituit din îngrămădiri de fragmente de moluşte actuale;

d)substratul dur este reprezentat în general calcare sarmatice ca platforme întinse de piatră, prelungiri ale falezei în mare sau ca pietre izolate cu aspect morenaic sau de fundurile argilo – marnoase dispuse insular;

e)mâluri cu mytilus sunt sedimente mobile de origine aluvionară dispuse în strat de 20 – 40 cm la adâncimi de 20 – 60 m; pot fi galben – cenuşii până la cenuşii – negricioase sau albăstrui, mai compacte şi unsuroase la pipăit;

f)mâluri faseolinifere sunt mâluri de adâncime, cenuşii de grosimi de 5 – 20 cm, foarte bogat în carbonat de calciu ce dau apei un aspect lăptos, opac;

g)zona cu filifora populează mâlurile cu mztilus şi faseolinifere în care se dezvoltă alga roşie Philliphora;

h)paleoscrădişul de tip caspic este format din cochilii fosile de scoici şi melci de apă dulce şi salmastră de la marginea platforme continentale.

Platoul continental se poate delimita în trei zone: