Regiunea Magrebiană

Maghrebul reprezintă o uniune geopolitică realizată la 17 februarie 1989 de către statele din nord-vestul Africii: Maroc, Algeria, Tunisia, Libia și Mauritania (5 state membre), în scopul unificării forțelor pe plan economic și politic.

Teritoriul Africii de Nord corespunde unor mari unități naturale, ale căror limite geomorfologice și bioclimatice sunt foarte bine individualizate: Regiunea Atlas și Sahara. Regiunea Atlas (Berberia) se întinde pe o suprafaţă de circa 925.000 km2, fiind limitată la vest de Oceanul Atlantic, la nord de Marea Mediterană, iar la est de Golful Sirta Mică (Golful Gabés). Limita sudică (faţă de Sahara) se trasează la marginea sudică a Munţilor Atlas, de la Oceanul Atlantic în lungul uedului Dra'a, la poalele Atlasului Saharian şi apoi prin regiunea chotturilor Melrhir şi Djerid (Tunisia), până la Golful Gabés.

Regiunea Atlas prezintă o structură geologică şi caractere fizicogeografice ce o apropie mai mult de Europa decât de Africa. Sistemul orografic al Atlasului se diferenţiază net de masa tabulară africană din sud, corespunzătoare unităţii scutului african. Dar, sub raport climatic şi al întregului peisaj determinat de aceasta, Regiunea Atlas poate fi înfăţişată ca o zonă de tranziţie, uneori mai bruscă, alteori gradată, în funcţie de relief, de la zona tipic mediteraneană din partea de nord, la deşert. Structurile alpine, caracteristice Europei de Sud, sunt strâns îmbinate cu cele de tip african: blocuri cristaline reprezentând vechi structuri hercinice sau precambriene au fost integrate masei depozitelor sedimentare mai recente, supuse ulterior cutărilor şi mişcărilor verticale. Unele, datorită durităţii lor conferă masivelor muntoase altitudinile cele mai mari (peste 3500- 4000 m), iar altele constituie platouri înclinate cuprinse între şirurile de munţi cutaţi. Lanțurile muntoase au o direcţie VSV - ENE și însumează o lungime de peste 2000 km. Sunt dispuse pe două şiruri principale paralele, unul nordic şi altul sudic: 1) Catenele nordice se desfăşoară în lungul litoralului mediteranean, începând din dreptul Strâmtorii Gibraltar cu Munţii Rif, continuând cu Atlasul Tellian până la Capul Blanc; 2) Catenele sudice formează un sistem mai complicat, datorită amalgamului muntos din vest, care se înalţă în partea sudică a Marocului, format din trei şiruri paralele: Atlasul Mijlociu, Atlasul Înalt şi Antiatlasul, continuând apoi către est cu Atlasul Saharian. Atlasul Tellian și Atlasul Saharian se unesc în partea estică, pe teritoriul Tunisiei, formând un singur lanţ muntos cu altitudini medii și joase (1000-1500 m): Tellul Tunisian.

Platourile interioare sunt vechi structuri hercinice cuprinse în cutările alpine. ele s-au păstrat ca blocuri rigide mai coborâte decât unitățile montane limitrofe (Gârbacea, 1964). Sunt denumite mesete: Meseta Marocană și Meseta Algeriană (Oraneză) sau Podişul Chotturilor. În Tunisia, chotturile ocupă șirul depresiunilor tectonice formate la contactul dintre Tell și Sahara: Melrhir și El Djerid.

Tranziția către Sahara se realizează prin intermediul Regiunii Presahariene, formată din Munții Antiatlas și Provincia oazelor. Aliniamentul oazelor subliniază regiunea piemontană în care este cantonată pânza freatică, având o importanță vitală pentru comunitățile umane locale (Figuig, Laghouat, Biskra, Douz, Tozeur). Sahara este cel mai mare deșert tropical de pe Glob (peste 9,4 mil. km2). Scutul african constituie fundamentul geostructural, fiind acoperit de formaţiuni în cea mai mare parte continentale acumulate pe grosimi mari (Shaw, 1997). Calcarele cretacice și terțiare formate în mediu marin în perioada în care Sahara a funcționat ca platformă ocupă suprafețe întinse în Egipt, Tunisia și Algeria, mai puțin în Libia. Relieful deşertic a rezultat în urma dezagregării mecanice. Diferenţele accentuate dintre încălzirea diurnă a suprafeţei rocilor şi răcirea din timpul nopţii contribuie la dezagregarea acestora. Acţiunea vânturilor alizee se reflectă asupra întinderilor de nisip. Modelarea se manifestă şi prin deflaţie sau coraziune, dar importante sunt acţiunile de transport şi depunere. Agenţii hidrografici au generat forme precum: câmpii de acumulare, glacisuri, pedimente, organisme torenţiale, ueduri care s-au format în urma proceselor de scurgere din pleistocen. Scurgerea actuală are un rol major în modelarea reliefului acestora datorită manifestărilor sale deosebit de violente.

În ansamblu, în Africa de Nord altitudinea reliefului este mai joasă decât în Africa Subsahariană. Aici predomină marile bazine de sedimentare și câmpurile de dune, iar regiunile înalte au aspect insular (Munții Ahaggar și Tibesti, Platourile Aïr și Darfur).

Regiunea Magrebiană se învecinează în Nord cu Marea Mediterană, în Vest cu Oceanul Atlantic, în Sud cu statele Senegal, Mali și Niger, iar în Est se învecinează cu Libia.

II.Geologie

Munţii Atlas şi unităţile adiacente seamănă mult cu cele ale Europei Sudice. S-au format prin încreţirea scoarţei terestre datorită înaintării plăcii Africane către cea Euroasiatică, făcând parte din lanţul Alpino-Carpato-Himalayan.

Individualizarea regiunii actuale s-a făcut în două orogeneze: hercinică şi alpină.

Cutările hercinice (marochide) au dus la formarea fundamentului cristalin al mesetei algeriene şi marocane (corespondentele de azi ale Podişului Shoturilor - Algeria şi Tunisia, Mesetei Marocane, precum şi ai sâmburilor cristalini, vechi ai Atlasului Înalt).

În perioada sfârşitul permianului-începutul mezozoicului formaţiunile hercinice au fost erodate şi fragmentate în blocuri.

Între uscatul hercinic (cele 2 mesete şi partea occidentală a bazinului actualei Mediterane) şi vechea platformă africană, a luat naştere geosinclinalul sud-mediteranean, având o înclinaţie sud-nord.

Cutările Alpine sunt cele care formează peisajul actual al Munţilor Atlas. Încep din Cretaciul Mijlociul, desfăşurându-se în 2 faze.

Prima fază importantă este cea pireniană ce coincide cu formarea Pirineilor în Europa Sudică. Acesta a început din Eocen şi s-a finalizat cu înălţarea Atlasului Înalt Occidental, Atlasului Mijlociu şi Atlasului Saharian. Spre sfârşitul Miocenului are loc o altă cutare ce coincide cu faza alpină sthirică, în urma acesteia luând naştere munţii litorali (Tells Riff). Sub înfluenţa cutelor, Meseta Marocană se înclină de la est la vest, către Atlantic. Pe vechile fundamente ale podişurilor s-au depus sedimente mezozoice şi cuaternale. Cele mai noi depuneri au format Câmpia Litorală Atlantică şi câmpiile din Tunisia.