Turismul Rural în Valea Draganului

Valea Drăganului este situată la limita munților Vlădeasa, Meseș și depresiunii Huedin. Este străbătută de râul Drăgan și este situată la 65 km de Cluj-Napoca și 80 km de Oradea.

Așezarea este cunoscută din 1925 cu numele Valea Drăganului a fost în vechime mai mare decât localitățile vecine, Poieni și Bologa. O dovedește și prima atestare documentară, de la 1455, în care e menționată cu numele Nagysebes (Sebeșul Mare).

Pe Valea Drăganului se ajunge ușor, urmând drumul asfaltat care duce de la Poieni în stânga, peste calea ferată. Drumul duce până la Barajul Drăgan, o construcție din beton în arc de dublă curbură și reține un volum de 112 milioane metri cubi de apă, și are o dublă utilitate, acumularea apei pentru uzina de la Remeți și retenție a viiturilor. Are o înălțime de 120 de metri înălțime și 424 de metri lungime, finalizată în 1987.

Caracteristicile constructive ale barajului au fost condiționate de realizarea unui volum acumulat necesar optim de peste 100 milioane metri cubi (din care 60 de milioane energetic, 40 de milioane pentru regularizarea râului Crișul Repede și 6 milioane pentru atenuarea viiturilor). În condițiile în care în zonă au lipsit surse naturale de argilă și balast, alegerea variantei constructive a avut un caracter particular, rezultând soluția de baraj din beton în arc, cu cel de-al doilea coeficient de îndrăzneală din țară, după barajul de la Păltinu. Barajul are o pronunțată curbură în plan vertical, cu o puternică lansare spre amonte în zona inferioară și o plonjare spre aval în zona coronamentului. Barajul a fost proiectat pentru un debit cu asigurarea de 1% de 275 m3/s și cu asigurare de 0,1% de 455 m3/s. Descărcătorul de ape mari este format din 5 deschideri deversante cu profil eliptic amplasate în deschiderile centrale, care pot tranzita 610m3/s. Cota crestei deversorului se găsește la 2 metri desupra nivelului normal de retenție. Menținerea apei la NNR se asigura prin prevederea a două fante de 0,5 metri înălțime ( a căror capacitate este de 100 m3) pe două dintre deschiderile deversante. În acest mod se creează un volum de 6 milioane metri cubi între NNR și creasta deversorului, pentru atenuarea undei de viitură. Căderea apei de la circa 110 metri înălțime creează posibilitatea ca la deversări prelungite să apară în zona de impact, o groapă de eroziune. Pentru eliminarea acestui pericol, la circa 150 metri în aval s-a realizat un prag deversant de 12 metri înălțime care are rolul de a facilita formarea unei saltele de apă care să facă nepericuloasa dezvoltarea unei eventuale eroziuni. Barajul este prevăzut cu două goliri de fund cu diametrul de 1300 mm, echipate fiecare cu câte două vane plane, amplasate în plotul 18, la 20 de metri deasupra fundației barajului, având o capacitate de 42 m3/s. În condițiile unei roci foarte puțin permiabile și omogene, voalul de etanșare a fost destinat mai mult realizării unei distribuții a presiunilor pe rocă și fundație. A fost în schimb mai dezvoltat un sistem de drenaj constând dintr-un șir de foraje date din galeria permietrală și un sistem la piciorul aval al barajului. Punerea în operă a betonului s-a făcut cu 2 macarale funicular Bleichert, cu deschiderea cablului purtător de 860 metri. În acumularea Drăgan se mai descarcă aducțiunea secundară Cârligatele – lac Drăgan, folosește zona superioară a râului Iad, transvazând printr-o galerie de 4.672 metri un debit de 1,16 m3/s, care aduce un spor de putere în CHE Remeți. Captarea râului Iad și reducerea aportului sau în acumularea Leșu, nu afectează umplerea lacului în fiecare an, iar micșorarea producției de energie electrică în CHE Leșu este larg compensată de sporul de producție din CHE Remeți, prima având o cădere de 53,5 metri, iar a doua de 334 metri. Barajul oferă o priveliște superbă celor care se aventurează până la limita județelor Bihor – Cluj.

Sub apă, nu departe de baraj, stau ascunse zidurile cabanei de la Pârâul Crucii, unde s-au refugiat mulți români din satele cedate prin dictatul de la Viena, îm 1940. Aici era și magazinul de la care își făceau aprovizionarea săptămânală cei care lucrau la exploatarea lemnului. Veneau cu mocănița, pe platforma vagoanelor, cumpărau cele necesare, apoi se întorceau la cabanele lor forestiere de la Ciripa, Crăciunu, Tâlharu, Bociasa, Zărna, Poienița, Neșu sau în vreo colibă acoperită cu coajă de molid din cine știe ce cârf de munte.

La 200 de metri mai sus de baraj se află colonia Floroiu, cândva un orășel în miniatură, ridicat pentru constructori și familiile lor. Privind spre coada lacului, iese în evidență, ca un paznic impunător și tăcut. Vârful Buteasa (1.714 metri). În dreapta se văd cătunul Alunu, adormit sub Vârful Caprei, Poienița – cu ultimele case atârnate de deal la Mișcu, iar spre Remeți, pășunea trănișenilor, Rânșoru (Luncșor). În stânga e șaua Între Munți, ce face legătura între Vârfuraș și Vlădeasa, de sub care izvorăște pârâul Zărna, apoi Zărnișoara, cu grohotișurile abundente de pe versantul drept și Fața Tarniței.

Cascada Moara Dracului este o cădere de apă pe versantul vestic al munților Vlădeasa. Apa se prăvălește peste două aăritori ce însumează circa 20 de metri. Îngustimea văii, blocurile gigantice de stâncă, umbrite de pădurea de molid, creează un decor deosebit de sălbatic.

Ancorat încă, prin structură și funcții, în ruralul tradițional, satul românesc trebuie să facă în prezent eforturi considerabile pentru a recupera decalajele care îl despart de corespondentul său european contemporan, în care ”industria și mai ales serviciile au înlocuit de mult agricultura și creșterea animalellor ca activități dominante”, iar ”fermierii încep să reprezinte mai degrabă un fenomen rar prin ponderea pe care o ocupă în populația activă”. Tranziția ruralului nostru spre modelul ruralului occidental nu trebuie însă să vizeze identificarea cu acesta, ci, dimpotrivă, construirea unei noi structuri, care să păstreze, desigur într-o formulă modernizată, cât mai mult din identitatea sa actuală. Ideile de transformare și progres, apanaje de modernități, trebuie să fie însoțite de cele de ”conservare a tradițiilor și de prezervare a identităților”. Această idee este conținută în documentele internaționale privind dezvoltarea rurală, care decretează că ruralul este un tip de organizare socială ce trebuie prezervată, indiferent de costurile implicate, tocmai pentru păstrarea diversității sale culturale și naturale. Dar, pentru a se moderniza, fie într-o formă cât mai apropiată de modelul apusean, fie într-una care să conserve cât mai mult din identitatea sa actuală, comunitatea rurală românească are nevoie de programe de dezvoltare bine articulate, care să țină seama de condițiile ”mediului fizic și social” concret și în egală măsură, de actorii sociali, individuali și colectivi, capabili să le pună în aoperă. ”În dezvoltarea rurală rolul primordial revine resurselor umane, comunităților locale, participanților”, se aubliniază într-un studiu consacrat dezvoltării rurale.