Urbanizarea în Egipt

Procesul de urbanizare

Proces social global prin care se produce o transformare a structurilor sociale şi profesionale, o restructurare a formelor de existenţă rurală şi a vechilor forme urbane după modele noi. Procesul de urbanizare se realizează pe mai multe direcţii:

a) prin dezvoltarea oraşelor existente ca urmare a construirii unor obiective industriale şi a extinderii reţelei de servicii;

b) transformarea unor localităţi rurale în oraşe, ca urmare a amplasării unor întreprinderi industriale în mediul rural, creşterii demografice, a lărgirii diviziunii activităţilor;

c) prin pătrunderea unor caracteristici urbane în toate tipurile de colectivităţi (urbanizare difuză).

Procesele de urbanizare au particularităţi de la o ţară la alta, în funcţie de caracteristicile economico-sociale, de politicile sociale şi de procesele de modernizare, antrenînd consecinţe pozitive la nivel global.

Urbanizarea a dus la creşterea populaţiei urbane în lume, atît ca volum cît şi ca pondere în populaţia totală, în unele ţări ajungînd să cuprindă cea mai mare parte a populaţiei. Dezvoltarea masivă a oraşelor, antrenarea unor procese dinamice pot duce însă şi la frustarea indivizilor, la creşterea frecvenţei divorţurilor, delincvenţei.

Procesul de urbanizare constituie principala caracteristică a civilizaţiei contemporane, cu forme şi intensităţi foarte variate de la un continent la altul, de la o ţară la alta.

Ponderea populaţiei urbane, în totalul populaţiei mondiale, este în prezent de aproape 50% şi se estimează că, în curând, aceasta o va depăşi, pentru prima dată, pe cea a populaţiei rurale, care a dominat întreaga istorie a civilizaţiei umane.

Procesul de urbanizare nu s-a produs la fel pe tot globul pământesc şi nu a atins aceeaşi amploare în diferite regiuni ale planetei. Astfel, în Europa, ca urmare a industrializării, fenomenul urbanizării s-a manifestat cel mai puternic în secolul al XIX – lea, după 1900 având loc o încetinire a acestuia. În America de Nord şi Australia, regiuni în care populaţia a cunoscut o creştere accentuată în secolul XIX şi la începutul secolului XX, printro imigraţie masivă a europenilor, urbanizarea a început mai târziu şi s-a prelungit mai mult decât în Europa. Pe continentele asiatic şi african, precum şi în America Latină, urbanizarea s-a manifestat îndeosebi după cel de al Doilea Război Mondial, însă în modalităţi şi ritmuri deiferite: în ţări cu o dezvoltare economică dinamică, precum Japonia, Coreea de Sud, Argentina, Brazilia etc, populaţia urbană a cunoscut creşteri însemnate, atingând valori similare ţărilor occidentale; în ţările slab dezvoltate a crescut spectaculos de regulă populaţia capitalei.

Pe mari regiuni ale planetei se remarcă diferenţe considerabile:

- regiuni puternic urbanizate, în care populaţia urbană depăşeşte două treimi din totalul populaţiei (Europa, inclusiv C.S.I., America Latină, America de Nord şi Oceania – în ultimele două apropiindu-se de 80%)

- regiuni cu o pondere redusă, respectiv mai puţin de o treime din populaţie (Africa, Asia de Sud, Asia de Est).

Lăsând la o parte unele ministate (Monaco, Singapore etc), în care toată, sau aproape toată populaţia este concentrată în oraşe, există şi ţări mari sau mijlocii cu o pondere însemnată a populaţiei urbane: Marea Britanie (92,5%), Islanda, Olanda, Uruguay, Germania, Suedia, Norvegia, Danemarca, Argentina, Chile, Venezuela, Noua Zeelandă, Asutralia, Uganda, Israel, Liban (toate peste 80%). La polul opus există ţări cu o pondere foarte redusă a populaţiei urbane, chiar sub 10%, mai ales în Africa (Rwanda, Mauritania, Burundi, Burkina Faso, Etiopia).

În a doua jumătate a secolului al XX-lea s-a manifestat, pe cuprinsul planetei, o adevărată explozie urbană, care este rezultatul unei multitudini de factori, între care dezvoltarea demografică accelerată, puternica industrializare, mecanizarea agriculturii (care eliberează o însemnată cantitate de forţă de muncă) şi, nu în ultimă instanţă, mirajul pe care-l reprezintă oraşul în general ca simbol al civilizaţiei. Drept urmare, oraşele existente cresc – orăşelele se transformă în adevărate oraşe, oraşele în metropole şi acestea, la rândul lor, în aglomeraţii urbane – şi, totodată, apar noi centre urbane, mai rar pe teren gol, cel mai adesea prin declinarea drept oraşe a unor localităţi rurale. Acordarea statutului de oraş unor localităţi rurale se face, în diferite ţări, în funcţie de mai multe criterii, uneori fiind determinant cel pur demografic, alteori după criterii calitative. Inexistenţa unor criterii unitare şi variaţia numărului limită de locuitori, de la o ţară la alta, determină greutăţi în aprecierea reală a fenomenului de urbanizare la scară mondială.

Ca fenomen geografic, oraşul poate fi definit prin următoarele caracteristici:

- constituie o concentrare de populaţie, construcţii, dotări şi infrastructură tehnică;

- cumulează o varietate de funcţii;

- are o poziţie centrală, nodală în producerea şi schimbul de valori;

- atrage un anumit teritoriu(hinterland).

În tot mai multe cazuri este foarte dificil de distins limitele şi, implicit, mărimea (inclusiv a populaţiei) oraşelor. De aceea, deşi în mod obişnuit se vorbeşte de „oraşe”, în fapt statisticile se referă, mai ales în cazul oraşelor mari şi foarte mari, la „arii metropolitane”, care includ nu numai oraşul propriu-zis, ci şi ariile locuite din împrejurimi, înglobate o dată cu dezvoltarea teritorială a centrului urban principal.