Determinarea Spectrofotometrică a Zaharinei din Sucuri

1. Scurt istoric. Structura zaharinei.

Zaharina a fost descoperită în 1879 fiind folosită în timpul celor două Războaie Mondiale pentru a îndulci alimentele, acoperind astfel deficitul de zahăr si raţionarea acestuia. Este de 300 de ori mai dulce decât zahărul. În 1977, un studiu canadian care avea drept obiectiv cauze ale tumorilor, cum ar fi paraziţii în testele de animale, a arătat convingător că zaharina este responsabilă pentru apariţia tumorilor de vezică urinară la şobolani. In acelaşi an s-a propus interzicerea tuturor formelor zaharinei, cu excepţia îndulcitorului de masă, purtând însă o etichetă de avertizare pentru producerea cancerului la animale până in 1990. Interdicţia asupra zaharinei a fost anulată în 1991, acesta continuând să ocupe un loc important pentru mesle consumatorilor, ca şi îndulcitor de masă, mai ales în restaurante , sub numele de “Sweet’n low”.

Fig.1 Structura chimică a zaharinei

Zaharina - forma acidă (E 954 I) este o imidă a acidului o-sulfobenzoic şi are următoarele denumiri chimice: 3-oxo-2,3-dihidro-benzo(d)izotiazol, 1,1—di¬oxid, l,2-benzisotiazolin-3-onă-1, ldioxid, an¬hidrida ortosulfamidei benzoice, -hidroxi- benzisotiazol S.

2. Relevanţa pentru industria alimentară a zaharinei

Zaharina este un îndulcitor sintetic care este folosit în industria alimentară pentru a conferi un gust dulce produselor alimentare sau ca şi îndulcitor de masă. Datorită rezistenţei sale la temperaturi ridicate, este folosită la îndulcirea prăjiturilor, spre deosebire de aspartam, care se degradează la temperatură ridicată. Un alt motiv întemeiat al folosirii zaharinei îl constituie faptul că este mai economică, având un preţ mai scăzut. Nu se metabolizează în organism, prin urmare este lipsită de calorii.

3. Proprietăţi fizico-chimice ale zaharinei

Acest edulcorant se prezintă sub formă de cristale monoclinice sau de pudră albă inodoră, cu un miros slab aromatizat. Are d = 0,828. Este puţin solubilă în apă (lg la 290ml apă), mai solubilă în alcool (lg la 31ml), în acetonă (lg la 12ml). Este foarte solubilă în soluţii de carbonaţi alcalini. în soluţie apoasă este mai dulce de 500 de ori decât zaharoza. Gustul dulce intens se simte chiar şi în soluţii foarte diluate. Intervalul de topire este de 226-230°C. Stabilitatea în soluţii apoase este mare pentru aproape toate valorile de pH. Dar la pH = 12 şi temperatură ridicată, zaharina are tendinţa de a hidroliza. O caracteristică a zaharinei o constituie faptul că, la acest edulcorant, gustul dulce se dezvoltă mai lent decât la alţi îndulcitori, dar apoi este persistent.

4. Metode de analiză

Dintre cele mai importante metode de analiză amintesc:

a) Cromatografia lichidă de înaltă performanţă: se foloseşte pentru determinarea ciclamatului şi zaharinei din îndulcitorii de masă lichizi.

Principalele avantaje pe care le prezinta cromatografia ca metoda de separare sunt:

- Permite separarea, identificarea si dozarea cantitativa simultana a componentelor unui amestec;

- Se aplică unui numar foarte mare de produse, practic orice compus organic putând fi separat printr-o metoda cromatografica;

- Sensibilitatea metodelor cromatografice este extrem de ridicata, ceea ce înseamna ca necesita doar cantitate foarte mica de proba. În acelasi timp însa se pot aplica si la scara preparativa;

- Durata analizei este redusa, comparativ cu alte metode de analiza ale amestecurilor complexe.

b) Spectrofotometria: se ocupă cu analiza cantitativă şi calitativă a spectrelor de absorbţie în domeniul UV-VIS a substanţelor anorganice sau organice în stare lichidă. Însă datorită faptului ca nu toate substanţele sau elementele chimice au spectre de absorbţie cu spectre maxime clare, analiza calitativă nu e atât de reprezentativă ca şi cea cantitativă, în acest domeniu aplicaţia de bază fiind cea cantitativă.