Înghețata - Origine și Istorie

Nimeni nu poate să spună când începe istoria îngheţatei, dulcele acesta răcoros care ne ajută să suportăm mai uşor arşiţa verii. Se ştie, însă, că vechii chinezi foloseau un amestec de zăpadă şi salpetru (azotat de sodiu, care se formează pe unele stânci aflate în zone umede), cu care „înveleau” vasele de mâncare sau băuturi pentru a păstra temperatura scăzută a alimentelor în timpul verii. Mâncau bucăţi de gheaţă pudrate cu zahăr obţinut din trestie de zahăr, iar din sec. al X-lea, au început să adauge suc de fructe în apa lăsată la îngheţat.

Perşii, egiptenii şi, mai târziu, grecii şi romanii consumau, în special la ospeţe, fructe îngheţate. Despre împăratul Nero se spune că le cerea sclavilor să îi aducă zăpadă din Muntii Apenini pentru a-şi servi invitaţii cu fructe îngheţate, amestecate cu miere.

Încă din sec. VII -VIII, fructele îngheţate, numite„sharbets” erau dulciurile preferate de califilor Bagdadului. In sec. al XIII-lea, Marco Polo, întors la Veneţia dintr-o lungă călătorie în China, a scris despre obiceiul chinezilor de a savura gheaţă îndulcită cu sirop de fructe şi despre vânzătorii ambulanţi care aduceau în cetăţi bucăţi de gheaţă.

Originile îngheţatei sunt destul de neclare. Cert este ca multe civilizaţii antice au fost cucerite de un predecesor al îngheţatei actuale. Mesopotamia e recunoscută pentru amenajări pentru răcirea alimentelor (datând de acum 4000 de ani!), amplasate pe malul râului Eufrat, unde persoanele înstărite îşi depozitau alimentele. Faraonii Egiptului solicitau să li se trimită gheaţa pe mare. În secolul al V-lea î. Hr., grecii vindeau conuri de gheaţă amestecate cu miere şi fructe.

În Imperiul Roman, împăratul Nero (37-68 d.Hr.) poruncea ca gheaţa şi zăpada aduse din munţi să fie combinate cu fructe şi miere pentru a le da savoarea mult apreciatei îngheţate. Deşi nu există documente scrise care să ateste acest lucru, se pare că îngheţata îşi are originea în curiozităţile culinare ale Împăratului Tang din Shang, China, (1675-1646 î. Hr.) care adora amestecul de zăpadă cu sirop de fructe şi lapte.

Romanii antici au inventat şerbetul. Acest desert semiîngheţat preparat din zăpadă, fructe şi miere putea fi găsit uneori pe mesele celor bogaţi. Modul de preparare a şerbetului s-a îmbunătăţit de-a lungul unei lungi perioade de timp, ajungând în mod evident la perfecţiune în mâinile bucătarilor arabi din evul mediu. Cuvântul „şerbet“ este, probabil, de provenienţă arabă.

S-ar putea spune că şerbetul clasic, preparat în principal cu apă, este strămoşul îngheţatei moderne. Un moment de cotitură l-a marcat folosirea laptelui, a ouălor, a zahărului şi a aromelor, ceea ce a dus la producerea unui amestec cremos şi gustos. Dacă aţi fi trăit în anii 1600, la curtea regelui francez Louis al XIV-lea, aţi fi asistat la debutul îngheţatei în înalta societate. Pe vremea aceea existau unele controverse între medici şi alţi savanţi referitor la efectele inghetatei asupra digestiei.

Persanii stăpâneau tehnica de a depozita gheaţa în imense frigidere răcite în mod natural, numite “yakchals”. Aceste structuri păstrau pe timp de vară gheaţa tăiată iarna sau adusă din munţii din apropiere. Erau dotate cu captatoare de vânt ce păstrau spaţiul de depozitare la o temperatură scăzută. În anul 400 î.Hh., persanii au inventat un fel de mâncare, asemănător unei budinci reci, preparată din apă de trandafiri şi vermicelli, care le era servită, pe timp de vară, celor avuţi. Gheaţa era amestecată cu şofran, fructe şi multe alte arome. Preparatul, folosit si astăzi în Iran, este numit “faludeh” şi este făcut din amidon (de obicei de grâu) prelucrat într-o maşină asemănătoare unei site care produce dâre sau picături de aluat, fierte apoi în apă. Amestecul este îngheţat şi combinat cu apă de trandafiri şi lămâie.

Încă din secolul al V-lea î.Hh., vechii greci mâncau zăpadă amestecată cu miere şi fructe, vândută în pieţele din Atena. Un secol mai târziu, Alexandru cel Mare devenise un frecvent consumator de zăpadă amestecată cu miere şi nectar. În timpurile moderne, îngheţata grecească are câteva produse unice, cum ar fi “Pagoto Kaimaki”, preparată din mastic (care îi conferă o textură elastică) şi salepi, folosit pentru îngroşare şi ca protecţie împotriva topirii. Amândouă aceste ingrediente dau îngheţatei un gust unic.

Îngheţata era desertul favorit al califilor din Bagdad. Arabii au fost primii care au adăugat zahăr la ingheţată şi, de asemenea, primii care au produs îngheţata în scop comercial, având fabrici încă din secolul al X-lea. Îngheţata era vândută pe atunci în pieţele tuturor oraşelelor arabe. Ea a fost răspândită în Europa prin Sicilia şi Spania.