Microbiota Aerului

Notiuni introductive

Atmosfera nu dispune de o floră proprie, în sensul existenţei unor microorganisme al căror mediu specific de viaţă să fie aerul, dar conţine în permanenţă microorganisme provenite de pe sol, din apă, vegetaţie sau organisme umane sau animale. Densitatea acestor microorganisme variază în funcţie de apropierea de sol, dar pot fi găsite şi la mare înălţime, sau pe suprafţe întinse de apă, la distanţă de ţărm. Vechile cercetări ale lui Proktor si Parker (1938) au arătat că până la peste 5.000 m înălţime se găsesc atât bacterii (Bacillus subtilis, Bacillus albolactis) cât şi fungi (Penicillium globrum, Penicillium lanosum). Mai recent, Green şi colaboratorii (1964), au găsit îndeosebi fungi din genurile Alternaria, Aspergilus şi Cladosporium până la 27.500 m înălţime, iar Zahell (1942) a pus în evidenţă până la 740 km de coastă deasupra mării, prezenţa bacteriilor şi fungilor.

Microorganismele din aer provin în cea mai mare parte din natură. La acestea se adaugă microorganismele provenite de la oameni şi/sau animale. Frecvenţa şi natura acestora depinde de locul unde le urmărim prezeţa. Astfel, în locurile slab populate, vor domina microorganismele provenite din natură. Structura şi densitatea florei microbiene din aer se schimbă în zonele în care există colectivităţi omeneşti organizate. Pe lângă germenii din natură apar şi germenii adaptaţi parazitismului uman şi animal, densitatea lor în aer crescând în funcţie de densitatea populaţiei din zona respectivă.

Există deci in atmosferă aceste doua grupe de microorganisme (flora din natură şi flora de origine umană sau animală). Flora din natură joacă un rol deosebit de important într-o sumă de procese biologice (fermentaţii, biodegradarea unor substanţe, etc.). Prezintă importanţă pentru patologia umană, în special în măsura în care poate constitui alergene. Micozele umane cu fungi din natură sunt relativ rare.

Germenii de origine umană sau animală pot fi grupaţi în saprofiţi, condiţionat patogeni şi patogeni. Cei saprofiţi nu joacă nici un rol în patologia infecţioasă, în timp ce germeni condiţionat patogeni şi îndeosebi cei patogeni pot provoca îmbolnăviri specifice. În acest caz aerul constituie calea de transmitere a acestor boli, boli care sunt frecvente în colectivităţile omeneşti.

Aerul joacă un rol epidemiologic foarte important, constituind calea de transmitere pentru un număr mare de agenţi patogeni. Bolile infecţioase care se transmit pe calea aerului se găsesc pe primul loc ca frecvenţă, cel puţin în zona temperată a globului terestru, iar ca număr reprezintă cca 20% dintre bolile infecţioase. Astfel, vorbim de bolile infecţioase ale copilăriei (rujeola, rubeola, varicela, infecţia urliana, scarlatina), de gripă şi celelalte viroze respiratorii, pneumopatiile cu micoplasme, infecţii respiratorii acute bacteriene, difteria, legioneloza, tuberculoza, diferite micoze respiratorii, etc de asemenea şi alveolitele alergice extrinseci provocate de fungi si actinomicete.

Supravieţuirea în aer a germenilor de origine umană sau animală, depinde de o serie de factori. În general, aerul nu oferă condiţii de dezvoltare a microflorei de origine umană, supravieţuirea lor fiind limitata de existenţa unor condiţii defavorabile. Astfel, temperature aerului suferă mari variaţii şi numai întamplător corespunde condiţiilor optime pentru metabolismul florei mezofile (35º-40ºC). Nici umiditatea aerului nu îndeplineşte cerinţele bacteriilor din acest grup, atât prin valoarea în general scăzută a umidităţii relative, cât şi prin oscilaţiile permanente pe care le prezintă. În aer lipseşte orice suport nutritiv pentru microorganismele care parazitează oganismele umane sau animale. La aceşti factori nefavorabili se adaugă existenţa unor agenţi cu acţiune bactericidă sau bacteriostatică, dintre care cel mai important îl reprezintă radiaţiile ultraviolete. În aceste împrejurări nu poate fi vorba de dezvoltarea acestor microorganisme, ci numai de un potenţial mai mare sau mai mic de rezistenţă. Din acest punct de vedere, microorganismele se deosebesc foarte mult intre ele, caracteristicile lor biologice determinând capacitatea de supravieţuire în mediul extern. Astfel, sporii fungilor şi bacteriile sporulate au rezistenta cea mai mare, urmând formele vegetative ale bacteriilor şi virusurior.

Timpul în care un germen eliminat de bolnav sau purtător poate infecta un organism receptiv, deşi variabil de la o specie microbiană la alta, este limitat. De asemenea, trebuie ţinutcont că în atmosfera numărul germenilor patogeni se reduce foarte repede, atât prin faptul că sunt repede distruşi, cât şi prin faptul că se diluează foarte mult. Din aceste motive, în atmosfera exterioară, unde factorii negativi au o acţiune mai pronunţată şi unde diluţia este mult mai mare, flora patogenă din aer joacă un rol mult mai redus decat în spaţiile închise. Aşadar, flora din aerul încăperilor şi în general a spaţiilor închise joacă rolul principal şi bine demonstrat în transmiterea aerogenă a bolilor infecţioase, în special în condiţii de aglomeraţie sau ventilaţie insuficientă.

Din acest motiv, aeroflora constituie o problemă sanitară mai importantă în locuinţe, cămine, săli publice şi în mod deosebit în spitale, policlinici, şcoli, creşe, grădiniţe, unde transmiterea aeriană a infecţiilor se face cu mare uşurinţa (densitatea mare de persoane şi un număr mare de purtători).

De asemenea, studiul aeroflorei este important pentru industria alimentara sau unităţile de alimentaţie publică şi colectivă, putând influenţa calitatea produsului alimentar sau să producă chiar contaminarea alimentelor cu flora patogenă sau condiţionat patogenă.

Provenienţa germenilor patogeni din aer este, în general, din căile respiratorii superioare, cavitatea bucală, de pe suprafaţa pielii (în special leziuni sau plăgi supurate) şi din dejectele umane sau animale. Există şi o anumită floră condiţionat patogenă cu caracter ubicuitar în natură (Coccidioides, Histoplasma, Criptococcus, etc.) sau fungii şi actinomicetele responsabile de alveolite alergice extrinseci.

Germenii de origine umană sau animală nu se găsesc în aer sub forma de corpi microbieni izolaţi ci, în general, aderenţi de un anumit substrat. Astfel, se consideră că ei sunt distribuiţi în aer sub trei forme:

- picături de secreţie nazală, buco-faringiană sau eventual bronşică, eliminate pe nas sau pe gură în timpul strănutului, tuşitului, cântatului sau vorbitului (picături Flügge);

- nuclei de picatură care rezultă din evaporarea picăturilor mai mici de secreţie nasală, buco-faringiană sau bronşică (drapplet nuclei Wells);

- ataşaţi de particule de praf (praful contaminat sau pulberea bacteriferă).

Praful contaminat (pulberea bacterifera) este constituit din particule de praf pe care se găsesc adsorbite microorganisme. Aceşti germeni pot să provină din picăturile sau nucleii de picături depuşi pe sol sau pe podeaua încăperii, din puroiul plăgilor suppurate, din expectoratţii sau secreţiile nazo-faringiene uscate şi din dejecte. Particulele de praf de dimensiuni mari se depun rapid, cele de dimensiuni mai mici rămân un timp mai îndelungat în suspensie în aer. Praful depus pe podeaua unei încăperi poate fi din nou adus în suspensie în timpul măturatului sau datorită curenţilor de aer. De asemenea, un număr mare de particule de praf contaminat poate ajunge în aer în momentul scuturării covoarelor, rufăriei de pat sau a celei de corp. O importanţă deosebită o reprezintă curăţenia şi manevrarea rufăriei în condiţii de spital. A fost demonstrată prezenţa bacililor difterici în praful de pe podeaua din jurul bolnavilor de difterie. Şi unii streptococi patogeni sau condiţionat patogeni au fost izolaţi din praful camerelor în care se găseau purtătorii.