Relațiile între organisme și mediul lor înconjurător

CAPITOLUL 1

DEFINIȚIA ȘI OBIECTUL ECOLOGIEI

Din punct de vedere etimologic termenul ecologie provine din limba greacă “oicos” – casă, gospodărie, respectiv „logos” ştiinţă, cuvânt. Cu alte cuvinte prin termenul de ecologie s-ar înţelege ştiinţa care studiază „gospodărirea naturii”, respectiv a felului cum convieţuiesc plantele şi animalele. Astfel, vieţuitoarele trăiesc în dependenţă reciprocă.

De exemplu, anumite insecte nu pot trăi fără nectarul florilor, pe de altă parte, plantele care produc asemenea substanţe nu se pot reproduce fără ajutorul insectelor Termenul de „ecologie” a fost definit pentru prima data in anul 1866 de către zoologul german Ernst Haeckel (1834-1919) drept „domeniul investigării şi cunoaşterii tuturor relaţiilor animalelor cu mediul lor anorganic şi organic de viaţă”. Din acest punct de vedere etimologic, termenul are inţelesul de ştiinţa care abordează studiul fiinţelor vii (Maniu, 2004).

În prezent se cunosc numeroase definiţii ale termenului ecologie, astfel că nu există o definiţie unanim acceptată (Maxim, 2008). De exemplu Odum (1971, 1983) definea ecologia ca

fiind „ştiinţa care studiază relaţiile organismelor individuale sau grupurilor de organisme cu ambianţa vie şi nevie”. Putem rezuma ca ecologia Ecologia este ştiinţa care se ocupă cu studiul relaţiilor dintre organisme respectiv dintre acestea şi mediul lor de viaţă .

Pornind de la originea sa, se poate spune ca ecologia este stiinţa despre gospodărirea naturii.

Ecologia s-a impus ca ştiinţă după 1970. Ecologia este o ştiinţă interdisciplinară care se bazează pe cunoştinţe provenite din domeniul: sistematicii, geneticii, evoluţionismului, climatologiei, pedologiei, etc.

Ramurile aplicative ale ecologiei s-au diferenţiat şi s-au dezvoltat ca subdomenii, anume:

ecologia vegetală, ecologia animală() , ecologia umană , ecologie silvică, ecologia solului (ecopedologie), ecologia şi gospodărirea ariilor protejate, etc.

Ramurile specializate ale ecologiei studiază grupurile taxonomice de organisme: ecologia bacteriană, ecologia fungilor, entomologia, etc.

Un alt criteriu , în cadrul ramurilor specializate ale ecologiei, îl reprezintă mediul de viaţă, astfel au apărut: ecologia terestră, ecologia acvatică, ecologia mediilor subterane, etc.

În ecologie se disting două direcţii sau ramuri de cercetare:

- autoecologia care studiază relaţiile unei specii sau indivizi cu mediul lor de viată (factori biotici si abiotici),studiază în special adaptările unei sp. la acţiunea factorilor de mediu sinecologia care se ocupă cu interrelaţiile factorilor de mediu cu populaţiile din cadrul biocenozei precum si interrelaţiile dintre biocenoze in cadrul biosferei(studiază relaţiile de convieţuire ale indivizilor în cadrul populaţiei şi a raporturilor populaţiilor în cadrul biocenozei)

În sens larg, ecologia are ca obiect studiul relaţiilor de interacţiune dintre organisme şi mediu. Aceasta studiază in principal:

1. Relaţiile dintre vieţuitoare (plante si animale) cu mediul lor ,

2. Raporturile dintre organisme şi mediul înconjurător,

3. Nivelurile de organizare (populaţii, biocenoze, ecosisteme, biosfera),

4. Corelaţiile dintre mediul înconjurător şi treptele supraindividuale,

5. Relaţiile ce se stabilesc între organisme şi diverse comunitaţi,

6. Fluxul de materie, energie şi informaţie care străbate un ecosistem bine delimitat.

În prezent, ecologia este o ştiinţă interdisciplinară care se bazează pe informaţii provenite din domeniul: botanicii, zoologiei, fiziologiei, geneticii, geografiei, chimiei, etc.

Scurt istoric al dezvoltării ecologiei ca ştiinţă

Primele consemnări privind relaţiile dintre organisme şi mediu aparţin filosofilor şi naturaliştilor greci Aristotel (384-322 î. Hr.) şi Teofrast (372-287 î. Hr.)(Maxim, 2008).Dar se presupune că primele cunoştinţe de ecologie au apărut o dată cu apariţia omului modern (procurarea mijloacelor de trai-vânat, pescuit, culegerea fructelor). Ideea de bază a circulaţiei materiei în natură a fost experimentată de Lavoiseir , în 1792, iar procesul natural al descompunerii materiei porganice moarte a fost descris mai târziu , în 1861, de Pateur.

Principiul interacţiunii dintre organisme şi mediu a fost stabilit de savantul Englez Charles Darwin(1859).

Numeroasele observaţii privind natura acumulate până în secolul XIX a făcut posibilă apariţia ecologiei ca ştiinţă. Astfel, se poate spune că ecologia a luat naştere ca ştiinţă în a doua jumătate a secolului XIX ca urmare a unor necesitaţi economice ale societaţii umane. În această perioadă industria şi agricultura s-au dezvoltat vertiginos atrăgand după sine apariţia unor probleme majore legate de mediu. Astfel, exploatarea neraţională a resurselor naturale, defrişarea pădurilor în avantajul creşterii suprafeţelor agricole, creşterea demografică a populaţiei umane şi dezvoltarea intensivă a industriei, au dus la modificarea substanţială a climei şi solului.

Începând cu secolul XX ecologia trece din categoria ştiinţelor teoretice în categoria ştiinţelor practice, iar în prognoza ecologică se apelează la modelarea matematică.

În prezent, se impune ca omul în activitatea sa economică să se limiteze strict la nevoile sale, de asemenea să cunoască care sunt factorii care influenţează echilibrul ecologic şi modul în care poate fi întreţinută stabilitatea ecosistemelor, etc. Ca ştiinţă aplicativă, ecologia dezvoltă şi pune în practică cunoştinţele teoretice, aplică principii legate de ocrotirea, amenajarea sau exploatarea ecosistemelor şi a resurselor regenerabile ale biosferei (Bran, 2001).

Istoricul ecologiei în România

În România ecologia a pătruns în preocupările biologilor români încă de la apariţia ei ca ştiinţă. Astfel, Grigore Antipa, a fost unul dintre primii savanţi care a aplicat principiile ecologiei în studiile sale hidrobiologice. Continuând aceste direcţii de cercetare, M. Băcescu, E. Pora, N. Bontariuc şi alţii au întreprins numeroase studii de ecologie marină şi de ecologia apelor din lunca Dunarii. De asemenea, importante studii şi lucrări stiinţtifice au fost realizate în domeniul ecologiei terestre de către Al. Borza, Tr. Săvulescu, A. Popovici-Bânzoşanu, E. Racoviţă, C. Motaş, Tr. Orghidan, M. Ionescu. In România ecologia a patruns în preocupările biologilor români încă de la apariţia ei ca ştiinţă. (Pârvu, 2001).

După 1989 s-au pus bazele unei noi preocupări de cercetare ecologică.

Cerectări ecologice sectoriale se desfăşoară în prezent în următoarele instituţii: Institutul de Biologie al Academiei Române, Institutul De Speologie al Academiei Române, Institute de Cercetări Biologice şi catedrele cu profil ecologic din cadru universităţilor.