Sucul de Sfeclă Roșie

Cap.1 PREZENTARE

SFECLĂ ROŞIE (Beta vulgaris L. var. canditiva Alef.), fam. Chenopodiaceae.

Plantă erbacee, bisanuală, alogamă, legumicolă, cu valoare terapeutică, cultivată; se mai numeşte napi de mâncare, napi roşii, sfeclă de borş, sfeclă de masă, râpe, ţegle roşii, ţuică; Engl.: Beetroots; Franc.: Betterave rouge; Germ.: Rote Rtibe; Magh.: Cekla, Veres repa, Vor os cekla; Rus.: Szolovoi sviokla. Genetic, 2n = 54. Răspândită în toate ţările cultivatoare de sfeclă de pe toate continentele.

1.1 ISTORIC

Leguma banală în zilele noastre, sfecla roşie are un trecut glorios. Descoperită în urma cu aproape patru milenii, cultivată în Iran, Babilon si Assiria pentru gustul placut al frunzelor ei, la scurta vreme a fost randul rădăcinilor sa facă furori, mai ales in tarile arabe, unde a devenit si marfa pentru export. Caravanele negustorilor plecau la drum lung spre Grecia antica si Roma, cu desagii incarcati cu marfuri, dar si cu sfecla. O parte se consumă pe drum, iar cantitatea rămasă se vindea cu succes. In Grecia, sfecla simboliza starea de conflict. Când se certau soţii, deasupra uşilor de la intrare se agăţa o cunună împletită din frunze de sfecla. In Roma, atitudinea faţă de sfeclă era mai degrabă respectuoasă, ea fiind considerată o legumă de lux care nu trebuia să lipsească de pe masă. De aceea, imperatorul Tiberius le-a şi impus germanilor cuceriţi de romani să platească tributul în sfecla. In România , sfecla a ajuns in secolul IX, initial in zona Marii Negre, odată cu ridicarea cetăţilor grecesti, luând apoi drumul Rusiei. In secolul X, calugarii rusi o cultivau cu succes aproape de Marea Baltica, preparand din ea ciorbe si un bors delicios, in vreme ce pentru iernile lungi, sfecla se punea la murat, de regula impreuna cu varza si fructe de padure.

Deseori, se spune cu o doza de invidie, ca stramosii erau mult mai sanatosi decat noi, datorita alimentatiei simple si cat se poate de naturale. Este adevarat! Batranii nu aveau nevoie de cure complicate de dezintoxicare. Strictetea alimentara din zilele de post ii scutea de problemele legate de indigestii sau depuneri de colesterol. La tara se tinea post negru obligatoriu, miercuri si vineri. In seara zilei de marti, se bea ceai din plante si apa in care s-a fiert sfecla. Toata ziua de miercuri, de la rasaritul si pana la apusul soarelui, nu se manca nimic. Seara, iar se bea ceai din mai multe plante (patlagina, sunatoare, musetel, roinita sau urzica) si se mancau cateva sfecle coapte in cuptor, asezonate cu leustean si usturoi! Un asemenea regim alimentar le permitea satenilor sa ramana activi si cu mintea limpede, pana dupa 90 de ani. Poate vom descoperi si noi secretele sanatatii perfecte si ale longevitatii, daca vom acorda respect si atentie nemarginitei experiente si intelepciuni populare.

1.2 DESCRIEREA SPECIEI ŞI COMPOZIŢIA CHIMICĂ A ACESTEIA :

Sfecla roşie este o plantă bienală. Partea comestibilă provine din îngroşarea hipocotilului şi a părţii superioare a rădăcinii principale pivotante în care se acumulează cantităţi mari de substanţe de rezervă. Rădăcină pivotantă, tuberizată, cu formă variată, în funcţie de soi; formată pe seama epicotilului şi hipocotilului, are formă rotundă sau rotund-turtită; formată pe seama hipocoti¬lului şi rădăcinii, are formă conică alungită. Anatomic, conţine cercuri concentrice roşii (ţesut parenchimatic) şi cercuri mari des¬chise la culoare (ţesut liberolemnos). Culoarea roşie este dată de pigmenţii antociani. Rădăcinile de calitate bune sunt cele cu cercuri liberolemnoase reduse. Frunzele din rozetă sunt mari, lungi-peţiolate, cu lamina cordiformă, ondulată şi vârf rotun¬jit. Cele de pe tulpina floriferă, mici şi alungite. Culoarea laminei verde sau roşie, cu nervuri roşii-violacee. Către toamnă, lamina frunzei devine roşie. Tulpină flori¬feră înaltă de 1—1,2 m, muchiată, cu striaţii longitudinale, glabră, ramificată. Flori mici, albe-verzui, hermafrodite, actino- morfe, grupate în glomerule şi reunite în spice. Polenizare entomofilă. Fructe, achene concrescute, 2-6 în glomerul. Facultatea germinativă, 90-95%, se păstrează 3-4 luni.

COMPOZIŢIE CHIMICĂ. Rădăcinile conţin apă (85-89%), protide (1-1,8%), hidraţi de carbon (6%), sodiu (cca 60 mg%), potasiu (260 mg%), calciu (25 mg%), fosfor (35 mg%), fier (0,7 mg%), micro- elemente (Rb, Cs, Cu, Mg, B, Zn), vitami¬nele A (2 ng%), Bj, B2 (0,02-0,03 mg%), niacin (0,2%), C (10 mg%), asparagină, betaină, acid glutamic, leucină, alanină etc.

1.3 ECOLOGIE.

Solicită temperaturi de 15-23°C. Germinează la 5-6°C. Preferă solurile cu textură mijlocie, strat arabil adânc, fertile, slab acid-neutre ( pH-ul 6-7,2). In faza de creştere, are nevoie de azot şi fosfor. în faza de acumulare a substanţelor, are nevoie de potasiu. Inten¬sitatea culorii roşii este condiţionată de existenţa în sol a unei cantităţi suficiente de potasiu. Are pretenţii mari faţă de apă în faza de încolţire, acumularea substan¬ţelor de rezervă în rădăcini, creşterea tulpinilor florifere şi formarea fructelor. Plantă de zi lungă.

1.4 SOIURI.

Bordo, soi semitimpuriu, cu o perioadă de vegetaţie de 70-80 zile. Rădăcină rotundă-globuloasă, de culoare roşu-închis spre bordo. In secţiune prezintă şi cercuri concentrice mai deschise la culoare. Greutatea rădăcinilor este cuprinsă între 250-300 g, uneori chiar 500-600 g. Indicat în toată ţara pentru culturi care se recoltează toamna.

Lungă de Erfurt, soi tardiv, cu perioada de vegetaţie de 130 zile. Rădăcină lungă de 35-40 cm, conic-ascuţită, de culoare roşu-închis, fară zone de culoare mai deschisă şi cu o greutate

peste 500 g. Indicat în toată ţara culturi care se recoltează toamna.