Utilizarea Zahărului în Băuturi Răcoritoare

1. Introducere

1.1. Călătorie în lumea zahărului

Întotdeauna omul a manifestat o puternică atracţie pentru alimentele dulci, primele fiind, fără îndoială, mierea şi fructele dulci pe care omul, la începutul existentei sale, le găsea în natură.

Cea mai veche substanţă dulce utilizată a fost mierea, ea fiind folosită atât ca aliment cât şi ca medicament..

În antichitate, pentru egipteni, greci, geto-daci, români şi alte popoare, mierea de albine era un produs foarte căutat, dar şi foarte greu de produs. Un stup de albine de cca. 80000 de albine culegătoare produce într-un an cca. 10 kg de miere, cu cca. 80-82% conţinut de substanţă uscată.

Trestia de zahăr, planta din care se putea obţine miere fără intervenţia albinelor

Europenii nu cunoşteau în antichitate trestia de zahăr.

Cunoscută astăzi sub denumirea ştiinţifică de Saccharum officinarum, această plantă mare, din familia Poaceae,, creştea în sălbăticie în Melanezia –Noua Guinee de astăzi, cu aproximativ 8000 de ani î.e.n. Din Noua Guinee, trestia de zahăr s-a răspândit spre est, până în Polinezia şi spre vest, prin Indonezia şi Filipine, până în India şi China.

Macedonenii şi grecii au fost primii care au văzut şi au cunoscut această plantă, cu ocazia expediţiilor militare (326-325 î.e.n) organizate şi conduse de Alexandru Macedon în India.

Doi conducători de oşti din armata macedoneană, întorcându-se din India în Macedonia, au povestit cum, din trestia de zahar, se obţine miere fără ajutorul albinelor.

Soldaţii macedoneni au încercat să aducă trestia de zahăr în Europa, dar încercările nu au dat nici un rezultat, planta nerezistând la transport şi la păstrare pe timp călduros.

Multă vreme trestia de zahăr a rămas o bogăţie naturală şi o zestre valoroasa a străvechii Indii. Ţara mirodeniilor şi a ceaiului a devenit şi ţara zahărului.

Hinduşii din nordul Indiei au fost primii care au concentrat, prin fierbere, sucul obţinut la presarea tijelor de trestie (600-300i.e.n.). Au obţinut astfel un sirop vâscos de culoare brun închisă, în care, prin răcire, apăreau în mod spontan cristale brun închise, siropul vâscos transformându-se într-un amestec de cristale şi sirop intercristalin .Cristalele erau separate de sirop prin scurgere, masa cristalină obţinută numindu-se “Gur”, în limba sanscrită .Aceste cristale separate de siropul intercristalin erau dizolvate în apă şi apoi recristalizate. A început astfel “rafinarea” zahărului, iar cristalele obţinute, galbene, erau denumite în sanscrită „Sarkara” (rădăcina cuvântului “zahăr”).

Prin anul 600 e.n., perşii au îmbunătăţit sistemul de “rafinare” a masei cristalizate, turnând această masă (formată din cristale şi sirop intercristalin) în forme conice, obţinându-se “căpăţâna de zahăr”. Vârful formelor conice era perforat şi permitea scurgerea unei părţi din siropul intercristalin. Zahărul cristal rămas în forme se întărea, iar partea de sirop care nu se scurgea avea rol de liant al cristalelor. Se forma astfel o masă conică de zahăr foarte dură.

După cucerirea Mesopotamiei (634-640), arabii, care nu cunoşteau şi nu foloseau zahărul, au preluat de la vechii perşi cunoştinţele lor legate de cultura trestiei de zahăr şi de obţinere a zahărului din trestia de zahăr. Conduşi de Amru (640-646), arabii au cucerit Egiptul şi au introdus în această ţară cultura trestiei de zahăr.

Datorită cunoştinţelor de chimie pe care le aveau, precum şi datorită cunoştinţelor lor despre filtrare, distilare şi cristalizare, egiptenii au adus importante îmbunătăţiri „tehnologiei” indiano-persane de obţinere a zahărului.

Egiptenii au fost primii care au utilizat varul pentru purificarea sucului din trestia de zahăr.

Zahărul egiptean, fiind obţinut în mediu alcalin, putea fi transportat pe apă, fără a prezenta pericolul umectării. Aceasta a făcut ca zahărul egiptean să fie, timp de multe secole, o marfă căutată în toată lumea şi fără concurenţă.

Tot arabii au introdus cultura trestiei de zahar şi în teritoriile ocupate din Orientul Mijlociu, de pe Coasta de Nord a Africii, în Europa de Sud- Vest, iar în prima jumătate a sec al IX-lea, mai precis în 827, şi în Sicilia.

Date cronologice:

996-veneţienii importă zahăr brut din trestie din Siria şi Egipt.

1000-în Spania se prelucrează cca. 30000-40000 tone trestie de zahăr.

1095- ca urmare a cruciadelor, zahărul începe să fie mai bine cunoscut în Europa.

Sec.al XIII-lea- chinezii, apoi mongolii, încep să rafineze zaharul brut de trestie.

1291- Ciprul devine centrul obţinerii zahărului din trestie.

1300-se construieşte prima rafinărie de zahăr la Veneţia.

1498-primele nave europene conduse de Vasco de Gama ajung la Calcuta, în India, ocolind sudul Africii şi deschizând un nou drum pentru zahăr.

Sfecla de zahăr, plantă valoroasă, materie primă pentru obţinerea zahărului