Figura umană în arta greacă și arta romană

Valorile artistice create de civilizația greacă antică în apogeul înfloririi sale, în arta clasică a secolului lui Pericle (sec. V î.e.n.), sau în evoluția sa dintre razboaiele medice și hegemonia romană (420 – 200 î.e.n.), au fost considerate ca valori absolute ale culturii europene.

Spre deosebire de marile imperii ale Asiei, conduse de monarhi absoluți, Grecia clasică era alcătuită dintr-un mozaic de cetăți rivale și adesea învrăjbite între ele. Organizația politică a orașelor-cetăți era democrația restrânsă, cu îngrădirea puterii politice a cetățenilor, cu categorii excluse de la drepturile civile și cu existența sclavagismului. Neliniștea politică din cetăți, rivalitățile dintre ele și războaiele din afară pentru apărarea teritoriului și a coloniilor, întrețineau o agitație continuă a vieții și spiritului.

Războiul peloponeziac (431 – 405 î.e.n.), declanșat de rivalitatea dintre Sparta și Atena, hegemonia Spartei (până la 379 î.e.n.) și apoi a Tebei (până în 335 î.e.n.), au marcat declinul democrației grecești, anunțând preludiul cuceririi Greciei de către macedoneni (Filip al II-lea și Alexandru cel Mare, 336 î.e.n.).

Principiul libertății, care a animat gândirea greacă, s-a manifestat puternic în domeniul artei. Originalitatea gândirii grecești a constat în orientarea sa umanistă, în afirmarea prestigiului forțelor spirituale ale omului și aducerea tuturor lucrurilor la măsura umană. Prin urmare, umanismului spiritual îi corespunde antropomorfismul, sistemul de reprezentări simbolice a forțelor naturale sau metafizice, prin forma și expresia corpului uman.

Reprezentările magico-religioase, care se găseau la originea figurației omului în plastică, devin comemorative, cu imaginea învingătorului olimpic, apoi simbolice, prin transpunerea lumii ideale a divinităților în formele atletului și, în cele din urmă, arta pierzând funcțiunea sacră, rituală, se încarcă cu un sens exclusiv uman. Imaginile sunt acum apreciate pentru frumusețea realizată în ele însele. Pentru prima dată în istoria omenirii arta este concepută ca fiind legată de realizarea frumosului și devine un scop în sine.

Sculptura, prin care este cunoscută îndeosebi arta greacă, și-a creat o disciplină tehnică și intelectuală în acord cu principiile estetice și calitățile materialului. Ea a dispus pentru cioplit de materialele cele mai nobile: calcarul poros, utilizat în epoca arhaică, marmura de Pentelic din apropierea Atenei și din insulele Paros, Naxos, Tasos sau din Asia Mică. Minereurile necesare turnării bronzului, aflate în Cipru și Eubeea, au permis dezvoltarea tehnicii modelajului și turnatului, care păstrează cel mai bine intenția și suplețea gestului artistului. Tehnica bronzului a influiențat la rândul său disciplina tehnică și estetică a pietrei cu structură fină, care răspunde modelajului celui mai delicat. Materialele, disciplina de gândire și procedeele tehnice au permis sculpturii grecești atingerea perfecțiunii în reprezentarea formelor și manifestărilor vieții omului.

Prima perioadă a sculpturii greceşti, cunoscută ca perioada arhaică, a durat cam până în anul 480 î.e.n. O influenţă a artei egiptene în sculptura greacă din această perioadă este prezenţa frontalismului, adică statuile sunt parcă încremenite şi le lipseşte expresivitatea chipurilor. Tipurile ei caracteristice au fost nudul unui tânăr, în poziţie verticală – Kuros, şi fecioara îmbrăcată – Kore, cu o arhitectură a corpului bine proporţionată şi dezvoltată, dar cu acea atitudine încremenită menționată mai sus.

Reprezentarea nudului masculin, cu o frumoasă proporție și o însuflețire mai mare a formei imobile prin ondulațiile musculare, sunt semnele originalității spiritului grec („Statuile Cleobis din Delfi”, „Kuros din Milo”, Atena, sec. al VI-lea). (ANEXA 1) Suplețea și eleganța formelor musculare preced mișcarea corpului, după cum expresia disociată a feței, în care surâsul încremenit este asociat cu deschiderea largă a ochilor, precedă surâsul fiziologic.

Fetele tinere sunt înfăţişate cu siluete zvelte, dar de data aceasta toate sunt îmbrăcate în veşminte bogate. Faţă de Kuroi, reprezentarea Korelor se face în poziţii şi atitudini mult mai variate, punând în evidenţă ideea de mişcare. Mâinile sunt reprezentate depărtate de corp, mimând mişcarea braţelor. Există o grijă pentru detalii, podoabe, bijuterii sau aranjarea părului, iar pentru accentuarea detaliilor este folosită policromia (buze, ochi, păr, bijuterii). Apare, de asemenea, o armonizare a expresiei figurii, expresie, atitudine, în care ascensiunea colțurilor gurii este acordată cu rotunjirea obrajilor, cu ascuțirea aparentă a nasului și bărbiei și cu o ușoară diminuare a fantei palpebrale („Kore antica” din Muzeul Acropole, a doua jumătate a sec. al VI-lea). (ANEXA 2)

Într-un timp surprinzător de scurt, aceste personaje au devenit realiste şi veridice, încetând să devină obiecte, ca un stâlp, cu intenţia de a fi admirate doar din faţă. Redarea convenţională a corpului (Kuros) a fost înlocuită cu una mai detaliată şi de mare acurateţe în ce priveşte musculatura, în timp ce îmbrăcămintea purtată s-a sculptat cu tot mai multă măiestrie.

Perioada clasică, care a durat cam din anul 480 î.e.n. până în anul 323 î.e.n., este epoca arhitecturii Parthenonului și a primelor trei mari personalități artistice: Myron, Polyclet și Phidias. Ea este, deseori, privită ca o culme a realizărilor artistice greceşti. Inovaţiile în sculptură au început să apară tot mai rapid, personajele în poziţie verticală făcând loc personajelor surprinse într-o varietate de poziţii naturale.