Impresionismul

IMPRESIONISMUL

Deja din secolul al XIX-lea putem observa o dezvoltare, fără precedent, atat socială cat si stiinţifică, fapt care a influenţat intr-o măsură foarte mare dezvoltarea artelor precum sculptura, pictura si muzica. Mulţimea de curente artistice de la sfarsitul secolul al XIX-lea si inceputul secolului al XX-lea sunt drept dovada acestei dezvoltări, si in acelasi timp reflectă perfect spiritul omului modern, care tinde mereu spre noutate, libertate si inegalabil.

Dicţionarul explicativ ilustrat al limbii romane descrie impresionismul ca fiind o miscare artistică apărută in a două jumătate a secolului la XIX-lea. Ea este caracterizată prin innoirea peisajului practicat in plein air, printr-un interes deosebit pentru lumină, nuanţe, tonuri, umbre colorate, renunţandu-se la detalii, la contururi precise, la clarobscur. In pictură s-a manifestat prin modelarea fragmentară a suprafeţelor, in sculptură prin cultivarea libertăţii formei, a frazei, a limbajului armonic si prin lărgirea cadrului tonal in muzică .

Impresionismul este un curent artistic, care marchează la sfarsitul secolului al XIX-lea o reacţie in faţa academismului (impotriva redării a ceea ce se stie despre o fiinţă sau obiect ) si naturalismului, avand ca obiect in artele plastice surprinderea si evocarea directă a impresiilor fugitive incercate de artist , in alte cuvinte sugerand un mare interes pentru instantaneu, eroul picturii devenind lumina.

Picturile impresioniste redau impresia artistului despre obiectele reale şi despre lumea înconjurătoare cu ajutorul culorii şi a luminii create prin culoare. Unul şi acelaşi obiect, reprezentat sub diferite aspecte după orele zilei, apare diferit, fiindcă artiştii nu mai sunt preocupaţi de forma lui sau de materia din care este făcut acesta. Obiectele sunt pictate cu pete variate de culoare în funcţie de lumina solară care cade pe suprafeţe şi volume, diluând contururile şi făcând să dispară detaliile.

Pictorii impresionişti sunt interesaţi de strălucirea şi vibraţia luminii prin culoarea care încântă ochiul şi reţine privirea, traducând în acest fel stări sufleteşti. Ei redau în pânzele lor propriile impresii şi trăiri la un moment dat în faţa obiectului şi a naturii. In pictura impresionistă subiectul dominant a devenit lumina, vibraţiile acesteia si in primul rand exprimarea trecătorului.

Pictorii impresionişti au inovat pictura căutând perfecţionarea coloritului. Ei au reuşit să redea prin tuşe aşezate în direcţii diferite pe pânză impresia de fluturare, de vibraţie, de viaţă, au descompus lumina aşa cum cădea ea pe obiecte şi au folosit acorduri de culoare prin contraste sau amestecuri optice.

Trecerea de la realism către impresionism s-a făcut către 1860-1865 datorită faptului că artiştii care căutau să se elibereze de rutina academică au făcut cunoştinţă cu stampele japoneze. Aceste gravuri în lemn în culori, apărute mai ales în ceainăriile din Londra şi Olanda, tratau subiecte cu totul diferite de cele la care se opreau în mod obişnuit pictorii europeni. Denumirea japoneză a acestor stampe s-ar traduce la noi prin ceva analog cu expresia „viaţa care trece”. La fel de interesant era şi modul original cum japonezii puneau în pagină, adică prezentau compoziţiile lor. Ei aşează oamenii şi obiectele la întâmplare, indiferent de situaţia personajelor unele faţă de celelalte. O altă însuşire a acestor gravuri este armonia curioasă şi cu totul fermecătoare a coloritului lor.

Artiştii care vor urma grupul impresioniştilor se găseau în anul 1863 grupaţi în faimosul Salon al Refugiaţilor. Lucrările lor fuseseră respinse de juriul Salonului Oficial din Paris pe motiv că acestea nu răspundeau principiilor eterne ale artei şi că autorii lor au o atitudine aproape indecentă în materie de estetică. Aceşti artişti respinşi, printre care Claude Monet, August Renoir, Paul Cezanne, Edgar Degas, Alfred Sisley, Camille Pissarro, etc., erau tocmai cei care vor face celebră epoca în care trăiesc. Ei îşi vor expune lucrările în sălile fotografului Nadar, situat chiar la vecinătatea Salonului Oficial.