Istoria renașterii

1. ISTORIA CA ŞTIINŢĂ

Anticii spuneau despre istorie că este un dascăl al vieţii. Istoria poate fi înţeleasă ca derularea proceselor şi fenomenelor care se produc în societatea umană, dar în acelaşi timp şi ca ştiinţa care studiază această evoluţie. L. Apostel arată că „istoria, ca ştiinţă de sinteză, se ocupă, ca obiectiv primordial, cu studierea, în funcţie de ideile dominante ale vremii, a dezvoltării umanităţii, adică a structurilor şi proceselor economice, sociale, politice, spirituale, instituţionale, susceptibile a se desfăşura şi modifica în timp”.

Mulţi specialişti, în primul rând, dar şi alţii, s-au aplecat asupra istoriei şi au încercat să o definească sau măcar să-i descopere sensul nevoii de a fi, importanţa, locul şi rolul său. Nicolae Iorga atrăgea atenţia asupra necesităţii de a studia istoria, pentru că prin cunoaşterea trecutului putem să deschidem porţi necesare pentru înţelegerea prezentului şi prevederea viitorului. Prin studierea atentă şi obiectivă a istoriei, considerată de Nicolae Bălcescu „cea dintâi carte a unei naţii”, sau cum spune Samuil Micu în „Scurtă cunoştinţă a istoriei românilor” , „dascălul tuturor lucrărilor şi bisericeşti şi politiceşti, că ia nu numai cu cuvinte ci şi cu pilda adeverează cele ce învaţă”, oamenii caută să înţeleagă ceea ce s-a întâmplat în fapt cu ei şi ar putea, aşa cum afirmă istoricul francez Marc Bloch, ca în anumite condiţii să se exerseze pentru a pătrunde viitorul. În fapt, prezentul se întemeiază pe trecut şi viitorul pe prezent, sau, ce nu se întemeiază pe istorie se construieşte pe nisip, iar cei ce nu cunosc trecutul sunt condamnaţi să-l retrăiască., aşa cum ne atenţionează filosoful american George Santayama şi cum de altfel existenţa civilizaţiei umane a demonstrat-o.

Se naşte fireasca întrebare: ce trebuie urmărit şi înţeles din derularea istoriei ?, şi pentru acest lucru ne putem raporta la Nicolae Iorga, care a considerat că este necesară respectarea câtorva comandamente:

1. Necesitatea unei viziuni de ansamblu, a descoperirii corelaţiei strânse între toate fenomenele istorice, a legăturii dintre realităţile economice, sociale, politice, militare, culturale, religioase, dintre evenimente şi instituţii, dintre fenomenele locale şi evoluţia generală, dintre gând şi acţiune şi aceasta într-o dublă dimensiune: cea a contemporaneităţii şi cea a succesiunii. Ideea a desprins-o în contact cu gândirea istorică germană din a doua jumătate a secolului al XIX-lea ce elaborase conceptul de „unitate organică a popoarelor”. Nicolae Iorga afirmă în lucrarea sa „Generalităţi cu privire la studiile istorice” că „viaţa unui popor este o unitate şi o integralitate” şi că în fiecare element al vieţii social - economice şi politice „trăieşte şi se oglindeşte spiritul particular al unui popor”, spirit care nu poate fi cunoscut decât analizând toate aceste elemente. Făcând o sinteză a istoriei şi civilizaţiei româneşti, Nicolae Iorga ajungea la concluzia că poporul român, ca şi celelalte popoare de altfel, se manifestă ca un tot organic, iar un tot organic nu poate fi înţeles decât în unitatea şi integralitatea sa.

2. Nicolae Iorga considera că faptele şi procesele istorice prezintă un caz remarcabil de continuitate şi că la baza lor se află ideea, şi anume ideea încarnată de un popor, spiritul acestuia, element care modelează personalitatea sa morală.

3. Istoria unui popor trebuie privită în interdependenţă cu istoria universală. „Istoria naţională nu se poate aşeza decât pe harta mai largă a istoriei universale şi sunt fenomene de istorie care se văd în istoria naţională, dar care pentru a fi înţelese trebuie să le vadă cineva în proporţii mai mari pe care civilizaţia naţională şi statul naţional nu le pot avea în această măsură”, susţine Nicolae Iorga.

4. În acest context, Nicolae Iorga scrie „La place des Roumains dans lhistoire universelle”, unde insistă pe locul românilor în istoria universală, momentul şi felul în care influenţa lor s-a exercitat asupra ansamblului. Un asemenea punct de vedere desfide concepţia unui gânditor contemporan, Elie Hecksher, care afirmă că „o ţară mică nu poate avea pretenţia ca istoria sa să fie studiată numai sub pretextul că ea se desfăşoară”.

Istoria, şi deci trecutul civilizaţiei umane, se va cere a fi analizată cu obiectivitate. Însuşi istoricii au atenţionat asupra pericolului de a cădea în subiectivism atunci când trecutul este analizat. Chiar L. Apostel, în definiţia dată de el istoriei, introduce un element de neîncredere în capacitatea noastră de a fi obiectivi, considerând, şi din păcate pe bună dreptate, că trecutul este studiat şi înţeles în funcţie de ideologia dominantă a unei perioade. Istoricul antic Tacitus cere ca istoria să fie studiată „sine ira et studio”(fără ură şi fără părtinire), iar Leopold Ranke, în secolul al XIX-lea, „aşa cum a fost” . Dar poate una din cele mai sugestive atitudini, din acest punct de vedere, este a lui A.D. Xenopol, care arăta că „nu se poate face istorie aruncându-se în sânul trecutului creaţiunile propriei noastre fantezii”, şi în acelaşi timp trebuie să acceptăm că un fapt este atunci istoric când nici una din rădăcinile lui nu mai atinge prezentul

Istoria, ca ştiinţă a cunoaşterii trecutului, are în principal două funcţii:

a) Informativ - cognitivă. Istoria analizează evoluţia, în spaţiu şi timp, a societăţii umane , scoţând în evidenţă aspectele majore. Există o legitate a istoriei şi anume aceea de a fi ciclică, procesele şi fenomenele repetându-se, dar într-un plan superior. Ori, această ciclicitate ne obligă la cunoaştere pentru a urma, sau nu, ceea ce s-a produs deja.

b) Educativ - formativă. Istoriei i se dă o puternică conotaţie politică; în istorie se găsesc argumente pentru a justifica, sau a impune, o anumită realitate sau un anumit scop; prin recursul la istorie se formează conştiinţa identităţii naţionale, se creează modele care pot fi urmate, se dezvoltă patriotismul, se dă un sens acţiunilor înfăptuite de oameni. În acest scop, englezul J.R. Seely considera că „ istoria, păstrându-şi metoda sa ştiinţifică, ar trebui să urmărească un scop practic”.

2. RAPORTUL ISTORIE – GEOGRAFIE

Istoria unui popor este adânc înrădăcinată în propria sa geografie. Dezvoltarea diferitelor popoare, a umanităţii, în general, aste rezultatul unor condiţii geopolitice favorabile. Fără a cădea în „determinism geografic” trebuie totuşi să acceptăm că spaţiul geografic - înţeles ca un teritoriu delimitat şi care are ca şi caracteristici anumite forme de relief, bogăţii ale solului şi subsolului, floră şi faună, climă specifică, un regim hidrografic - are un rol important în evoluţia societăţii umane, a diferitelor culturi şi civilizaţii.

Factorul geografic este important şi istoria, privită din acest punct de vedere, poate fi abordată ţinând cont de două elemente:

a) configuraţia propriului pământ , cât şi de

b) aşezarea într-un spaţiu sau zonă geografică.

a) Istoria va demonstra că marile culturi şi civilizaţii s-au format într-un spaţiu geografic acceptabil din punct de vedere al locuirii; avem exemplul unor mari civilizaţii care s-au format în zona unor mari fluvii, la întretăierea marilor drumuri comerciale, în spaţii apte pentru activităţi sedentare (agricultură, industrie) şi cu importante bogăţii ale solului şi subsolului.

b) Napoleon Bonaparte afirma că „fiecare ţară trebuie să facă politica geografiei sale”. Civilizaţiile s-au născut, s-au dezvoltat, s-au maturizat, au dispărut sau au reuşit să reziste de-a lungul istoriei, funcţie de zona geografică în care au apărut, funcţie de factorii interni, dar mai ales externi, care le-au influenţat existenţa, le-au ajutat să reziste sau să moară. Zona geografică a devenit din ce în ce mai importantă pe măsura universalizării istoriei umane şi tendinţele expansioniste, militare, materiale, spirituale, ale unora sau altora au influenţat evoluţia, popoarele şi civilizaţiile dezvoltate de acestea fiind obligate la un răspuns care în funcţie de forţa sa a permis continuitatea sau dispariţia. Universalizarea a determinat, dincolo de tendinţe expansioniste şi dominatoare, realizare de schimburi, împrumuturi, daruri etc care au permis osmoze şi continuităţi, mai ales ale marilor civilizaţii, considerate „istorice”. Universalizarea şi modernizarea, mai ales a mijloacelor de comunicare, au dus astăzi la ceea ce unii numesc „satul planetar”, şi tendinţa este spre crearea unei civilizaţii universale în care poate fi luată în considerare contribuţia fiecărui popor şi a valorilor materiale şi spirituale create de către acesta, dar care va fi dominată de marile centre de putere economică.