Monumentul Triumfal de la Adamclisi

Numerosii turisti, romani sau straini, sunt atrasi pe litoralul romanesc al Marii Negre fie de intinsa plaja insorita, cu mirificul azuriu al apei, fie de dorinta cunoasterii atator marturii ale unor civilizatii apuse care atesta laolalta pe aceste meleaguri inceputurile dainuirii istorice a poporului roman.

O nebanuita curiozitate si un sporit interes intre renumitele valori de cultura materiala din timpul dominatiei romane in Dobrogea il prezinta Monumentul triumfal de la Adamclisi – incrustare in piatra a uneia dintre celei mai mari epopei din vechea istorie a Romaniei: sangeroasa infruntare dintre daci si romani care a stat la baza alcatuirii noastre etnice.

Pornind de la Constanta spre Bucuresti prin punctul de trecere peste Dunare de la Ostrov – Calarasi, la 65 km sud-vest, te intampina comuna Adamclisi.Desi denumirea asezarii actuale este de rezonanta turceasca, componenta etnica ii este pur romaneasca. Frumos gospodarita, comuna ofera placerea trecerilor turistice.

Dar inainte de a patrunde in sat, din artera nationala Constanta – Bucuresti se desprinde la dreapta o ramificatie de asfalt cu doua benzi care, dupa 1,5 km de mers, sfarseste in aria unui platou, de aspect specific dobrogean, inalt de 161 m fata de nivelul marii, punctat la mijloc de prezenta celebrului monument triumfal Tropaeum Traiani, ridicat de romani pentru comemorarea victoriilor obtinute impotriva coalitiei dacice in 101-102.

Ce a putut ramane dupa aproape doua milenii de furtuni si vanturari barbare din aceasta veche constructie colosala? Doar miezul ei – o mare movila de piatra si mortar cu pietrele originale la baza, iar din invelis, metope si pilastri, frize si pietre de paramet.

Inaltimea aleasa de arhitect drept loc de amplasament al monumentului domina relieful deluros jur-imprejur pana la mari departari, ceea ce ne face sa credem ca printre scopurile vizate de autorii sai era si acela de a se impune si a impresiona semintiile in mijlocul carora avea sa dainuiasca multe veacuri de`a randul.Acestia trebuiau sa vada de departe simbolul fortei romane, realizat in urma unei victorii epocale asupra lor.Dar secolele s-au scurs ireversibil, si pe masura ce vremea sporea anii, amintirea slabea sub apasarea uitarii, astfel incat pentru bastinasii medievali sau cei de mai tarziu, fantezia colectiva a inceput sa-i atribuie ca fiind creat de cu totul altii decat romanii.In ceea ce-i priveste pe turci, acestia au botezat monumetul in timpul dominatiei lor in Dobrogea Adamclisi, adica „biserica omului”, denumirea fiind justificata fantezist cu asemanarea actualului nucleu al monumentului cu o cupola de lacas crestin.

Iata insa ca lumea moderna a inceput sa-i caute tainele si sa-i inlature ceata groasa ce-l inconjura. Calatori cu bune insusiri carturaresti, cutreierand imparatia otomana in lung si-n lat, se abat in prima jumatate a sec. al XIX-lea si pe la Adamclisi, fie din curiozitate stiintifica, fie din amatorism incep sa cerceteze monumentul, folosind la inceput cele mai vagi mijloace informationale. Astfel, de exemplu, viitorul feldmaresal von Molkte, invingatorul lui Napoleon al III-lea la Sedan, scria in 1837: „Dincolo de Dunare, doua ore si jumatate de la Rasova, am gasit o uriasa ruina, pe care turcii o numesc Adamclisi – biserica lui Adam.Este o solida masa de piatra sub forma unei cupole, care inainte fusese imbracata in reliefuri si coloane, ale caror resturi zac imprejur”. Si insemnarile lui continua: „Astazi, ruina prezinta pe dinafara doar acel cunoscut amestec de piatra nelucrata cu cel putin tot atata calcar fin; doar in mijlocul masei se afla un fel de miez format din puternice blocuri sparte. Probabil totul este mormantul unui condamnat roman”.

Deci, legenda sugerata confuz de numirea turceasca –Adamclisi- incepe sa se destrame, facand drum catre stabilirea unei identitati certe.

Doctorul german C. Wutzer, profesor la Universitatea din Bonn, publica si el o lucrare descriind cu realism monumentul dobrogean, cu pretioase relatari asupra a trei metope, astazi pierdute.Dupa marturiile acestuia, la 1856, cand isi facuse cercetarile, monumentul –la inaltimea metopelor- era aproape intact prin suma pieselor pe care le oferea.

Mai apoi, pretioasele indicatii ale calatorului francez Jules Michel – in memoriul sau asuprea „Valurilor lui Traian” cat ami ales ale calatorului german Karl Ferdinand Peters, vin sa mareasca interesul stiintific pentru marele vestigiu de la Adamclisi.

Referirile acestora, cat si alte cateva, fara prea mare importanta, sunt cam tot ce au de spus calatorii romani. Lasand la o parte consideratiile unor intelectuali sau chiar specialisti in istoria veche a Dobrogei, ne oprim asupra unuia dintre cei mai mari istorici ai tarii noastre, inzestrat cu o frumoasa vocatie catre arheologie si epigrafie; este vorba de savantul roman Grigore Tocilescu. Precedat de Alexandru Odobescu care-i netezeste oarecum drumul, Tocilescu, secondat de alti cativa invatati straini, publica in 1895 – in urma unor ani lungi de cercetari efectuate dupa 1882, monografia „Monumentul de la Adamclisi, Tropaeum Traiani”.Descrierile sunt judicioase, abunda in relevari de amanunte impresionante si conchid temeinic, pe baza unor atente observatii: „S-a lamurit misterul monumentului de la Adamclisi; el a fost construit in memoria camapniilor lui Traian contra dacilor, intr-un loc ce se numea Tropaeum Traiani”.

Reconstituirea monumentului intr-o prima macheta de ghips va marca o data importanta in istoria acestei constructii, ca si in cea a arheologiei romanesti.

In deceniile urmatoare, cercetarile, reluate sub disciplina metodei stiintifice, s-au succedat sporadic, dar cu rezultate dintre cele mai importante pentru completarea datelor stiintifice legate de forma arhitecturalasau semnificatia istorica a monumentului. Ele se impun prin adevaruri bine statornicite si dovedesc ca monumentul triumfal inchinat zeului Marte Razbunatorul a fost ridicat intre anii 106-109 e. n. De catre Traian, la sfarsitul razboaielor contra dacilor, fapt dovedit clar de inscriptia care-i apartine.

In fata pericolului iminent si cunoscandu-si prea bine adversarul, lui Decebal, ambitiosul, viteazul si abilul rege dac, care pana atunci mai repurtase victorii contra romanilor, nu-i ramanea decat ca, pe langa folosirea armatelor sale, sa procedeze si la aplicarea unui ingenios plan de lupta: acela de a inchega o coalitie a triburilor razboinice care traiau in partile de nord-est si nord-vest ale tarii sale.Trebuia sa le indrepte catre teatrul de operatiuni militare, intr-un moment anume ales, adica atunci cand adversarul ar fi fost angajat in nordul Dunarii.Cu alte cuvinte, aliatii lui Decebal trebuiau sa produca o mare diversiune, sa dezlantuie un atac fulgerator, inaintand din nord prin Moldova si Dobrogea pana la trecatorile muntilor Balcani, in spatele frontului roman. In acest timp, romanii ar fi fost surprinsi printr-o invaluire perfecta si intempestiva, intr-un moment cand Dunarea inghetata nu le-ar fi permis sa riposteze prompt si cu forte suficente, flota fiindu-le imobilizata.Dar, dupa cum ne lasa sa intelegem citirea reliefurilor de pe Columna, Traian a intuit pericolul, isi concentreaza rapid fortele – atunci dezangajate de luptele cu Decebal din pricina iernii – profita si de imprejurarea nefasta pentru daci ca Dunarea nu a inghetat si-i intampina pe aliatii lui Decebal, daci, germani, sarmati intr-o prima si violenta batalie, pe locul careia, mai apoi, se va construi „Orasul Victoriei” – Nicopolis ad Istrum- tocmai in cinstea succesului dobandit. Daca sarmatii catafractori sunt primii care ataca, dar primii invinsi, la Nicopolis ad Istrum multe alte trupe aliate s-au repliat pe pozitii ferme si s-au reimprospatat cu noi contigente sosite pe campul de operatii sau ceva mai tarziu. Are loc o a doua si cea mai sangeroasa batalie din istoria celor doua neamuri, daci si romani, chiar pe platoul de la Adamclisi, unde, din nou superioritatea tehnica si tactica a romanilor a decis sfarsitul: victoria Romei si in ultima instanta soarta statului dac. Aliatii lui Decebal, invinsi, s-au risipit. Dupa cativa ani, Dacia este definitiv cucerita si transformata in provincie romana (106 e. n.). Ambele maluri ale Dunarii Inferioare – cel din dreapta inca din anul 29-28 i.e.n. intra intr-un lung si ireversibil proces de romanizare, convietuirea daco-getilor cu romanii constituind baza etnogenezei romanesti.