Revolutia Sonorului in Film

Imagine preview
(7/10 din 1 vot)

Acest referat descrie Revolutia Sonorului in Film.
Mai jos poate fi vizualizat un extras din document (aprox. 2 pagini).

Arhiva contine 1 fisier doc de 8 pagini .

Profesor indrumator / Prezentat Profesorului: Viorel Mihalcea

Iti recomandam sa te uiti bine pe extras si pe imaginile oferite iar daca este ceea ce-ti trebuie pentru documentarea ta, il poti descarca. Ai nevoie de doar 4 puncte.

Domeniu: Istoria Artelor

Extras din document

Ideea de a combina imaginile în miscare cu sunetul e aproape la fel de veche precum conceptul de cinema, însusi. În 1985 Edison făcut o demonstratie a kinetofonul-ui, un sistem ce integra kinetoscopul si cilindrul fonograf.

In 1899, la Paris a fost expus Cinamacrofonograful sau Fonorama, sistem bazat pe cercetările inventatorului Francois Dussaud. Asemenea kinetofonului lui Edison, acest sistem impunea folosirea căstilor, era individual.

Phono-Cinema-Teatrul, promovat de Clement-Maurice Gratioulet si Henri Lioret din Franta, a permis, în cadrul Expozitiei de la Paris în 1900, proiecţia unor filmări scurte la teatru, operă, extrase de balet. Aceasta pare să fie prima expozitie publică de filme cu proiectie de imagini si sunet.

Problemele majore care au persistat si au împiedicat totusi revolutia, au fost: sincronizarea (filmul si sunetul erau înregistrate si proiectate de masini separate, greoi de manipulat si păstrat în sincron), volumul sunetului (tehnologia audio specifică nu reusea să ofere un sunet care să umple marile săli de cinema), fidelitatea înregistrării (sunetul capturat avea o calitate foarte proastă dacă actorii nu erau pozitionati exact lângă aparatul de înregistrat impunând astfel limitări severe).

Inovatorii au încercat să rezolve problema fundamentală a sincronizării în felurite moduri – tot mai multe filme se bazau pe sistemul de înregistrare cu gramofonul, asa numita tehnologie a sunetului pe disc (discurile Berliner - după inventatorul germano-american, Emile Berliner). Leon Gaumont a propus la aceeasi expozitie din Paris un sistem ce implica sincronizarea mecanică între proiectorul de film şi placa de sunet; în 1902 prezenta Cronofonul iar în 1906 – Elgefonul, un sistem de amplificare bazat pe Auxetofonul inventat de englezii Horace Short si Charles Parsons. Dar în ciuda asteptărilor sale, inovatiile au avut un succes comercial limitat si nu au reusit să satisfacă cererile de productie la un pret atractiv.

Inovatiile si căutările au continuat. În 1907, inventatorul Eugene Lauste – care lucrase în laboratorul lui Edison între 1886 si 1892, a primit brevetul pentru sistemul său de capturare a sunetului prin transformarea acestuia în unde luminoase înregistrate fotografic pe celuloid. Desi a impus un nou standard, Lauste nu si-a exploatat cu succes inovatiile care s-au poticnit în cele din urmă. În 1913, Edison introduce un aparat similar celui din 1895, doar că acesta nu mai impunea o proiectie individuală, ci pe ecran. Înainte de 1920, au fost realizate filme sonorizate partial cu o varietate de sisteme si tehnologii fără a deveni, însă, atractive din punct de vedere comercial sau artistic. Prin anii 20, situatia a început să se schimbe. S-au conturat două abordări contrastante ale problemei înregistrării sunetului: pe film si pe disc.

În 1919, inventatorul american Lee De Forest a primit mai multe brevete pentru aplicatiile conceptului de sunet pe film. Dacă la înregistrări, imaginea si sunetul erau sincronizate, la proiectie problema sincronului nu mai era în discutie. De-a lungul anilor, a îmbunătătit acest sistem cu ajutorul echipamentelor si inovatiilor unui alt inventator american – Theodor Case.

La 15 aprilie 1923, în Teatrul Rivoli din New York, au rulat primele filme scurte ale lui De Forest – De Forest Phonofilms. În următorul an, din studiourile De Forest, iesea primul fonofilm de lung metraj Love’s Old Sweet Song în regia lui J. Searle Dawley cu actrita Una Merkel. Fonofilmele au fost original documentare despre celebrităti – presedintele Calvin Coolidge, Abbie Mithcell, staruri de vodevil precum Phil Baker, Ben Bernie, Eddie Cantor si Oscar Levant. Producătorii de la Hollywood rămâneau totusi suspiciosi si rezervati fată de noua tehnologie. Editorul James Quirk afirma în martie 1924, referitor la această situatie, filmele sonore sunt perfectionate constant. La fel si uleiul de ricină. Desi a avut un modest succes, De Forest a dispărut din atentia generală până în 1930.

Și în Europa, inventatorii încercau să dezvolte si să îmbunătătească tehnica de a capta sunetul în film. În 1919, inventatorii germani au brevetat sistemul audio Tri-Ergon. Pe 17 septembrie 1922, grupul Tri-Ergon a oferit o proiectie publică de filme cu sonor printre care filmul Der Brandstifter (Piromanul).

In paralel cu îmbunătătirea tehnicii de înregistrare a sunetului pe peliculă, alte companii făceau progrese cu sisteme în care sonorul era înregistrat pe disc. În 1921, Fotokinema, pus la punct de Orlando Kellum a fost folosit pentru a adăuga si sincroniza sunete cu câteva secvente (un cântec de dragoste interpretat de Ralph Graves, scene de dialog) din filmul Dream Street al lui D. W. Griffith. La 21 mai 1921, filmul a rulat in sala Town Hall din New York după care au urmat încă sase ani de tăcere.

Dar tehnologia de imprimare a sunetului pe peliculă va câstiga bătălia din cauza câtorva avantaje tehnice fundamentale: sincronizarea – nici un sistem de sincronizare nu era infailibil si deci avea nevoie de supraveghere constantă si ajustări manuale; montajul – discurile nu puteau fi modificate limitând posibilitatea de a face schimbări pe coloana sonoră originală; distributie – discul fonograf presupunea cheltuieli suplimentare; durabilitate – procesul fizic de proiectie degrada discurile, care trebuiau înlocuite după 20 de proiectii.

O altă serie de inovatii ale Western Electric, au împins lumea cinematografiei spre transformarea sa cea mai importantă. Fratii Warner, la acea vreme, achizitionaseră recent, o serie de 15 săli de cinema. Au fost încântati de ideea de a înlocui orchestrele cu megafoane si astfel, oferta celor de la Western a venit într-un moment bun. Următorul pas a fost turnarea Don Juan – un film-operă de aproape 3 ore, muzical si cântat (8 secvente de cântec, majoritatea clasice) cu efecte sonore si o introducere de patru minute a lui Will H. Hays.

În aprilie 1927, Warners a construit primul studio echipat pentru sunet iar la 6 octombrie 1927, a avut loc premiera filmului ce a revoluţionat industria cinematografică – The Jazz Singer în regia lui Alan Crosland, adaptare după piesa lui Samson Raphaelson. A fost una dintre cele mai costisitoare producţii din istoria studioului, un film cu doar 350 de cuvinte vorbite si şase cântece ce compuneau o coloană sonoră sincronizată. Producătorul Sam Warner murise cu o zi înainte şi nu a mai avut ocazia să fie martorul revoluţiei cinematografice pe care o stârnise acest film. Era vorbitoarelor s-a inaugurat oficial când starul de vodevil, Al Jolson a fost auzit de audienţa uimită, improvizând o introducere pentru următorul său cântec: Staţi puţin! Staţi puţin! Încă nu aţi auzit nimic!

Fisiere in arhiva (1):

  • Revolutia Sonorului in Film.doc