Scaunul

INTRODUCERE

Obiectele strict necesare cu care omul îşi mobilează locuința la inceput sunt un pat, o masă şi un scaun.

Patul rămâne limitat la interioritate, e doar al tău, şi eventual îl împarţi cu jumătatea ta, dar nu-l scoţi în lume.

Masa are şi ea în singurătate, chiar şi în masa în doi, intimitatea sa. E drept că s-a socializat câtva, e masa de dineuri, masa de tratative, e masa prezidenţială, ori e cea de la „Cina cea de taină…”, ori a legendarilor Chevaliers de la Table Ronde . Aşa că…

Scaunul (augustul latin scamnum) parcă a căpătat mult mai multe extrapolări semantice, conotaţii filosofico- existenţiale, singurul cu un arbore genealogic mai dens de ramificaţii stufoase, cu nobili şi bastarzi, cu stejari şi pălămidă, mezalianţe şi mitologizări. E bipedul miniatural, suport la instrumentele muzicale cu arcuş, ori postament pentru diverse unelte, e trepiedul modest, anonimul popular, scăunelul cu trei picioare de la masa ţăranului Moromete, ori mai ales e patrupedul clasic ce a perpetuat glorios specia.

Poate fi şi personajul prezenţei prin absenţă, obiect devenit totem, arhetip pentru eşecul limbajului, ori pentru aşteptare, din pilda Bibliei absurdului a lui E. Ionescu, „Scaunele” ( încă nu s-a scris o piesă la fel de clasicizată, cu titlul eventual „Patul”, „Masa”…)

E jilţul din biserici pentru mitropoliţi, Jilţul împărătesc, Jilţul papal, Tronul domnesc, e Scaunul Apostolic, Pontifical, e Constelaţia Cassiopeea, Scaunul lui Dumnezeu.

Dacă e sa sumam toate acestea, atunci scaunul arată o complexitate mult mai adâncă decât simplicitatea lui aparentă. In continuare am sa cercetez evolutia scaunului in timp si in spatiu, reliefind cele mai renumite modele.

CAPITOLUL I ”ISTORIA SCAUNULUI”

Cautand in istoria scaunului, am descoperit cum acest obiect de mobilier se adapteaza si descrie perioada in care ia nastere. In perioada de recesiune economica spre exemplu, se poate observa “austeritatea” liniilor, accentul punandu-se atunci pe obiecte utile si durabile. Dar in perioadele de prosperitate, cand tendinta generala este catre forma si decoratiuni exagerate, isi fac aparitia scaune mai “artistice”, manifestandu-se “arta de dragul artei”.

În antichitate mobila a apărut şi a existat ca un obiect de necesitate practică şi estetică, cu forma şi estetica influenţate de mijloacele de producţie rudimentare existente în acea perioadă. Structua mobilierului era simplă şi rigidă care de cele mai multe ori era folosită pentru aplicarea elementelor ornamentale.

În Egiptul Antic predomina forma simplă, linii şi suprafeţe drepte, cu o oarecare tendinţă de comoditate la obiectele de şezut şi odihnă care adesea erau acoperite cu ţesături, tapiţerii luxoase viu colorate, piei de animale. (imag.1)

Stilul caldeo-asirian este mai rudimentar, rigid, greoi şi mai puţin comod decât cel egiptean, adesea avea la partea inferioară postament sau suport pentru picioare în faţa scaunelor sau tronurilor, a beneficiat doar de preocupare pentru decoraţiuni sculptate, suprafeţe acoperite cu piese metalice din bronz sau pietre preţioase, piciorul era sculptat ca şi la egipteni în formă de labă de leu sau copită de taur.(imag.2)

In India Antica atestam tendinţa către ornamentaţie bogată şi fin executată, plină de fantezie, cu motive geometrice şi vegetale, deşi pe ansamblu a fost mai scund decât cel caldeo-asirian.(imag.3)

Chinezii au inceput sa utilizeze scaunele si taburetii in timpul dinastiei Tang (618 - 907dc). La acea vreme scaunele reflectau statutul si autoritatea utilizatorului fata de cei care erau prezenti in incapere. Primele scaune aparute in China au fost cele cu capetele bratelor iesite spre exterior. In timpul dinastiei Ming stilul a fost redefinit in 'Yoke', un stil care a fost folosit sute de ani.

Scaunele pliante au fost si ele realizate devreme in istoria Chinei, si se pare ca au fost folosite mult in timpul dinastiei Ming, in special pentru voiaje. Toate tipurile de scaun au in fata o barna pentru picioare. Majoritatea scaunelor Ming includeau sezuturi din impletituri.