Școala Sieneză în Pictură în Duecento și Trecento

Renaşterea este o mişcare complexă prin diversitatea manifestărilor sale, şi prin care se înţelege excepţionala înflorire culturală şi artistică, din mai multe ţări ale Europei de apus şi centrale în secolele XV – XVI, în condiţiile destrămării feudalismului şi ale dezvoltării capitalismului. Însă în secolele XII – XIII, şcolile din Italia, precum cea florentină sau sieneză, prin meşterii pe care i-au format, au ajutat la această înflorire.

Ceea ce este specific Sienei este orgoliul şi respectul aproape superstiţios faţă de realizările artistice ale marilor lor maeştri, începând cu Duccio, monumentele sale fiind încă decorate cu picturile realizate in trecento şi quatrocentto.Aprecierile despre picture sieneză, au fost contradictorii: pe de o parte, laude fără nicio reticenţă, mai ales după triumful impresionismului, deci al culorii ca valoare plastică în sine, sienezii prin excelenţă fiind nişte îndrăgostiţi ai unui colorit fastuos. Au fost şi aprecieri temperate de steaua mereu ascendentă a operei Giotto, subliniindu-se caracterul epic al acestei opera, conferit de monumentalitatea personajelor, de tensiunea dramatică ce se naşte din confruntarea acestora. În schimb, artei sieneze i s-a atribuit un caracter liric, toti istoricii de artă remarcând şi insistând asupra gustului pe care îl au sienezii în exploatarea tuturor resurselor care pot fi obţinute prin mlădirea liniei, capabilă să exprime o întreagă lume a sentimentelor delicate specifice sufletului artistic sienez, o artă în care, pe lângă virtuozitatea desenului, se adaugă un colorit subtil, o pasiune pentru cizelarea amănuntului.

Primele opera considerate sieneze, un “Mântuitor binecuvântând” şi “Madona cu ochii mari”, sugerează acel curent popular din arta italiană de dinainte de Cavallini. Dintre lucrările din duecento, merită să fie amintite cele ce-i reprezintă pe Sfântul Petru şi pe Sfântul Ioan. Prima sugerează direcţia de dezvoltare a artei sieneze, autorul ei fiind considerat maestrul lui Duccio. Cealaltă realizată în tradiţie bizantină, ne reprezintă un Sfânt Ioan înconjurat de scene în care Salomeea are o siluetă suplă şi elansată .

Primul pictor sienez, în a cărui operă sunt surprinse toate atributele viitoare ale artei de la sfârşitul duecentoului, este Guido da Siena. În cele câteva opera rămase, chiar dacă sunt realizate în stil bizantin, au ceva în plus care surprinde de la primul contact cu ele. Culoarea de o extraordinară voiciune concură şi ea, prin luminozitate, la crearea unei lumi în care viaţa începe să pâlpâie, semn că ne aflăm în pragul unor prefaceri ce vor fi realizate în numai câţiva ani de Duccio di Bonaventura. Acest Duccio, deşi a avut o viaţă dezordonată, fiind în conflict cu autorităţile, neplătindu-şi taxele, primeşte comenzi pentru executarea unor opera la Siena, apoi la Florenţa, ceea ce presupune că se bucura de o faimă imensă, iar pentru definirea poziţiei lui este semnificativă comanda din 1308 a celebrei Maestà, conservată în Muzeul Operei din Duomo. În urma victoriei de la Montepearti, el a primit comandă să picteze pe Fecioara Maria, ocrotitoarea Sienei. Lucrarea a fost terminată în 1311. A fost o operă care întrecea ca dimensiune, tot ce înfăptuise un artist sienez până la el. Creaţia acestui mare artist a avut puterea să rupă legătura cu tradiţia bizantină şi să deschidă noi orizonturi artei. A fost explicată de multe ori ca rezultatul unor influenţe convergente, cea bizantină, cea gotică şi cea toscană. Mulţi dintre cei mai de seamă istorici de artă, au văzut în Duccio pe ultimul mare artist al antichităţii . Lumea creată de el este vie, prima dintre Madonele sale (Madona di Crevole), chiar dacă păstrează multe trăsături arhaice, nu mai este efigia hieratică a unui simbol iconografic, ci o fiinţă vie, portretul primei femei din arta europeană. Dintre elevii săi ne sunt cunoscute trei nume: Segna di Bonaventura, Niccolò di Segna, Ugolino di Nerio, acesta din urmă fiind considerat cel mai important .