Analiza efectelor transformărilor instituționale asupra dezvoltării economiei României în perioada 1859-1939

Introducere

Constituirea statului român modern poate fi asemănată sau comparată cu acel „take off” despre care vorbește Fernand Braudel în cunoscuta sa lucrare și anume ”Gramatica civilizațiilor”. Asemenea avionului care după ce rulează părăsește pista , prin documentul istoric de la data de 24 ianuarie, anul 1859, societatea romanească reușește să se desprindă relativ repede, de un mod de organizare socială revolut, cu institutii anchilozate, feudale.

România nu s-a îndreptat spre modernitate cum a reușit civilizatia occidentală, în deceniile anterioare, crearea și dezvoltarea instituțiilor moderne după anul 1859 a făcut posibilă plasarea națiunii noastre pe un drum nou, al emanciparii și progresului economico-social.

Întreaga istorie modernă a României se dezvoltă sub semnul Revoluției de la 1848. Perioada de până la 1878 este perioada revoluției neîntrerupte, în cuprinsul căreia s-a constituit statul român modern, s-a înfăptuit o uriașa opera reformatoare, de transformare a structurilor, s-a cucerit independenta.

Dezvoltarea nu s-a realizat liniar, fără obstacole; perioada este extrem de contradictorie. Țările Române și-au dobândit un nou statut juridic internațional, și-au modificat regimul politic interior.

Înfăptuirile materiale nu sunt spectaculoase: societatea românească nu a avut acum răgazul pentru a-și desăvârși structurile moderne. Au fost create doar condițiile favorabile, prin intermediul unei legislații reformatoare extinse asupra tuturor sectoarelor, care a înlăturat formele vechi, perimate.

Din data de 24 ianuarie/5 februarie, anul 1862, când se deschide la București primul Parlament al României, are loc vasta și dificila operă de unificare legislativă, constituțională și economică a țării, de instituționalizare a cadrului care să determine edificarea organismului modern al economiei naționale. În legătură cu aceasta, în România, dar și în alte țări, se constată unele particularități față de țările occidentale ale continentului european, unde mecanismele specifice economiei moderne, de piață, erau statornicite de mult timp.

Fără a minimaliza celelalte domenii și aspecte ale vastei opere de restructurare întreprinsă în perioada 1859-1877, considerăm ca esențial, prin importanță, anvergură, rol și urmări pentru întreaga viață economico-socială a țării, programul agrar. Acest program are trei componente: secularizarea averilor mănăstirești, legea rurală și învățământului.

Averile mănăstirești datau de secole și au apărut din daniile făcute mănăstirilor de către domni, înalți dregători și boieri. Averile mănăstirilor alcătuiau sursa disponibilităților materiale necesare pentru îndeplinirea de către acestea, atât a funcției de cult, cât și a funcției de protecție socială, prevăzute de ctitori sau de cei care ofereau banii, ca, de exemplu, întreținerea de spitale, școli, aziluri, banii la săraci, înzestrări de fete sărace etc.

Cu timpul, se produce însă o modificare considerabilă a raporturilor inițiale dintre mănăstirile închinate și cele cărora le erau închinate, mănăstirile închinate devenind simple izvoare de venit ale patriarhiilor și mănăstirilor către care erau închinate, ele nemaiîndeplinindu-și, în măsură corespunzătoare, funcția de protecție socială prevăzută de ctitori și de cai care le înzestraseră cu averi, precum și obligațiile către administrațiile Țărilor Române. În plus acestea erau administrate de călugări străini și, prin statutul lor, ieșeau de sub incidența legilor românești. La începutul domniei lui A.I. Cuza, mănăstirile închinate datorau statului aproximativ 21 milioane de lei, respectiv circa 1,5 cele din Moldova si 19,5 cele din Țara Românească, iar în august 1863 datoria față de statul român se ridicase la circa 29 milioane de lei.

Pe data de 14/26 august 1864 este promulgată, prin decret domnesc, Legea rurală, care a intrat în vigoare la data 23 aprilie/5 mai, în anul 1865. Această lege preia teza împroprietăririi clăcașilor, prin despăgubire pentru desființarea obligațiilor feudale, și proclamă abolirea clăcii, a dijmei, a podvezilor și a celorlalte obligații datorate de țărani boieri. Prin această lege, țăranii clăcași îndreptățiți a fi împroprietăriți sunt împărțiți astfel: fruntași, cei care aveau patru boi și o vacă; mijlocași, cei care aveau doi boi si o vacă; pălmași sau toporași, care nu aveau vite de muncă, dar aveau o vacă. Criteriul de împroprietărire îl determină numărul vitelor pe care le aveau țăranii clăcași. Pe provincii istorice, s-au atribuit, în afara suprafeței posedate de clăcași în vatra satului, pentru casă și grădină, suprafețele redate în cifrele care urmează.

În Moldova, împroprietărirea clăcașilor a fost făcută astfel: țăranii fruntași, cu 5 falce și 40 de prăjini pe cap de familie, adică 72.680,40 m²; țăranii mijlocași cu 4 falce pe cap de familie, adică 57.288 m²; țăranii pălmași, cu 2 falce și 40 de prăjini pe cap de familie, adică 30.434,25 m².

Apreciind în ansamblu reformarea structurală a economiei românești, o economie cu caracter covârșitor agricol în acea vreme, reformare declanșată de aplicarea Legii rurale din 1864, putem formula concluzia că tocmai aceasta a antrenat consecințe dintre cele mai adânci asupra dezvoltării ulterioare a agriculturii și a întregii economii a țării noastre. Proprietatea funciară de tip feudal a fost transformată în proprietate privată modernă, absolută. A fost pregătită principial și în fapt instituționalizarea proprietății particulare moderne, consacrată în Constituția României, adoptată în 1866 și rămasă în vigoare, cu unele modificări, până în 1923, care statuează dreptul de proprietate tuturor cetățenilor, inviolabilitatea și protejarea, prin lege, de către stat a proprietății fiecărui cetățean.