Arbitrajul germano-italian de la Viena din 30 august 1940

Dictatul de la Viena din 30 august 1940, moment dramatic al istoriei României, este numit impropriu ca fiind Al doilea arbitraj de la Viena. Această denumire nu poate fi acceptată deoarece cadrul şi modul de desfăşurare contravine termenului de negociere, solicitările teritoriale ale Ungariei, sprijinită de Germania hitleristă şi Italia fascistă, fiind impuse României.

1940 poate fi considerat un an de doliu pentru naţiunea română. Este anul în care Ungaria, Uniunea Sovietică şi Bulgaria realizau numeroase presiuni asupra României revendicând părţi însemnate din teritoriul ei. Se creau condiţiile plasării ţării noastre într-o confruntare militară pe trei fronturi căreia nu i-ar fi putut rezista, fiindu-i astfel periclitată supravieţuirea ei ca stat.

Astfel, într-o analiză generală, Dictatul de la Viena nu poate fi privit ca un act izolat, ci ca un eveniment ce se alătură Ultimatumului sovietic din 26/27iunie 1940 când este cedată Basarabia şi partea de nord a Bucovinei către URSS, iar mai apoi celui de pe 7 septembrie 1940 prin cedarea Cadrilaterului Bulgariei. Toate acestea s-au derulat sub directa supraveghere şi acceptul Germaniei şi Italiei.

Procesul de dezmembrare a României a fost iniţiat de Uniunea Sovietică, ce era beneficiara înţelegerii sovieto-germane din august 1939, pe fundalul unei politici conciliatoriste purtate de Anglia şi Franţa. Prin Pactul Ribbentrip-Molotov şi protocolul adiţional secret semnat de cele două părţi s-a realizat delimitarea sferelor de influenţă în Estul Europei, din Finlanda până în Basarabia. Au fost astfel incluse şi discutate cu Germania pretenţiile teritoriale sovietice faţă de România. Însă Basarabiei, menţionată în Protocolul secret din 23 august 1939, i-a fost adăugată Bucovina, pretenţie “motivată” ca fiind “despăgubire” pentru “ocupaţia” română a Basarabiei Pentru primirea acceptului Germaniei, Rusia îşi reduce pretenţiile teritoriale asupra Bucovinei doar la nordul acesteia.

România se afla în situaţia de a alege între rezistenţă sau acceptarea Ultimatumului. Consiliul de Coroană din seara lui 27 iunie se decide în favoarea Ultimatumului sovietic, luându-se în calcul situaţia militară precară a României în eventualitatea susţinerii unei bătălii pe trei fronturi şi ţinându-se cont de avertismentele puterilor Axei, precum şi de situaţia militară de la frontiera Nistrului.

Cedarea Basarabiei şi a Bucovinei de Nord au încurajat acţiunile şi solicitările teritoriale ale Bulgariei şi Ungariei asupra României. În acest context Hitler condiţiona apropierea dintre Germania şi România şi garantarea frontierelor ţării noastre doar prin realizarea unei înţelegeri cu cele două state vecine.

În ceea ce priveşte Cadrilaterul situaţia era mai clară, în sensul că înainte cu o zi de Conferinţa de la Craiova, pe 23 august 1940,s-a întrunit Consiliul de Coroană în care s-a decis cedarea acestei regiuni a ţării pentru a nu irita Germania şi a nu periclita soarta Transilvaniei.În cadrul acestui consiliu, Alexandru Vaida Voievod afirma: “Cadrilaterul e degetul cel mic. Dincolo (Transilvania – obs.n.) e braţul.”, iar Nicolae Iorga declara: “Eu sunt naţionalist, nu expansionist, eu am fost contra anexării ( ) Cadrilaterul nu trebuia anexat. Românesc nu era, prin luptă nu l-am luat, strategic n-a fost. Dacă câştigăm o prietenie cu preţul lui, nu am plătit-o prea scump.”