Atitudinea Puterilor Europene Față de Proclamarea Independenței României

Dupa cum este bine cunoscut, la 9 mai 1877 Adunarea Deputatilor a proclamat independenta de stat a României.Îndelung pregatit, acest act politic de o mare însemnatate nu a reprezentat nici un act reflex, necugetat, ca raspuns la atitudinea brutala si incorecta din ultima perioada a Imperiului ottoman, si nici un gest spontan , improvizat , raspunzând vreunei sugestii ori influente din afara.Dimpotriva, asa cum sublinia V.Boerescu într-un discurs la la 26 noiembrie 1877 &proclamarea independentei nu a fost la noi opera improvizata, facuta sub impresiunea unui moment de entuziasm. Sunt ani îndelungati de când se lucra în România spre a ajunge la aceasta independenta.

Astfel, M.Kogalniceanu, în calitatea sa de ministru al afacerilor straine, raspunzând interpelarii deputatului N.Fleva, declarând ca suntem o natiune libera si independenta, spunea în acelasi timp:Trebuie sa dovedim ca reclamam independenta pentru ca si noi ca natiune avem avem dreptul sa traim cu viata noastra& raspunzând numai pentru greselile noastre si primind chiar pedepse pentru greselile noastre, iar nu pentru ale altora.

Cu prilejul festivitatilor care au avut loc a doua zi dupa proclamarea independentei, I.C. Bratianu, Presedintele Consiliului de Ministri, tinea sa declare cu toata greutatea functiei pe ncare o detinea ca faptele noastre vor arata puterilor garante si mai ales puternicilor nostri vecini, Rusia si Austria, ca politica noastra este numai o politica de conservatiune si ca daca ne deslipim astazi cu totul si pentru totdeauna de Turcia, este ca sa nu mai resimtim efectele convulsiunilor sale.

La rândul sau, Principele Carol, în cuvântul de raspuns la alocutiunea rostita de C.A. Rosetti, referindu-se la acele legaminte rau definite si fara temei care se numeu în Constantinopole suzeranitate si pentru Bucuresti vasalitate, precum si la faptul ca România nu solicita de la marile puteri europene decât ceea ce-i revine ca popor demn de a fi liber, conchidea ca independenta României, departe de a fi o îngrijire pentru pacea Europei, pentru linistea statelor vecine, am ferma convictiune ca va fi nu numai o satisfactiune data trebuintelor noastre nationale, dar va îndestula totodata si un mare interes european.

Marile puteri europene care erau, în virtutea Tratatului de la Paris, si puteri garante, au reactionat întrucâtva diferit la primirea stirii privind proclamarea independentei României.Atitudinea lor, reflectând puncte de vedere si interese proprii în solutionarea chestiunii orientale, a fost dictata, întro-o masura hotarâtoare, de aceea mai generala a mentinerii sau nu a principiului integritatii Imperiului ottoman, principiu pe care ele, introducându-l în 1856 în dreptul public European, se angajase sa-l respecte printr-o clauza de solidaritate.

Evident, pozitia cea mai intransigenta a adoptat-o Turcia, puterea suzerana de pâna atunci.Printr-o nota circulara adresata reprezentantilor diplomatiei din strainatate, Sayfet-Pasa, ministrul afacerilor straine al Sublimei Porti, a protestat la 24 mai 1877 în maniera cea mai formala si mai energica împotriva declaratiei de independenta a României, încercând sa sustina ca Turcia ar fi respectat întodeauna drepturile consacrate noua prin tratate, însa noi le-am nesocotit în repetate rânduri.Ca atare, Sublima Poarta declara ca întelege sa-si mentina intacte drepturile, rezervându-si mijloacele de a le valorifica în folosul propriilor interese.Aducând acest demers la cunostinta statelor semnatare ale Tratatului de la Paris, Poarta spera sa vada Europa asociindu-I-se opiniei sale si protestulti sau, în speranta ca toate Puterile, interesate în mentinerea dreptului public European, îsi vor ridica glasul pentru a condamna asemenea acte.Nesolicitându-se un raspuns, principalele state europene s-au marginit la acceptarea notei, fiind în situatia avantajoasa de a nu trebui sa-si precizeze opiniile în scris.

Anglia, a carei politica avea o influenta precumpanitoare la Constantinopol fiind cea mai îndârjita aparatoare a integritatii Imperiului Otoman pentru ca astfel îsi asigura libertatea de navigatie prin strâmtori, liniile de legatura ci imensele colonii din Asia, a primit cu vadita dezaprobare independenta României ca, de altfel, orice alta miscare de emancipare nationala a popoarelor dein S/E Europei.Apreciind proclamarea independentei ca un actcontrar tratatelor pe care Anglia pune mare pret, guvernul englez s-a pronuntat în primele momente pentru luarea unor masuri de pedepsire a tarii.Cu toate acestea cercurile diplomatice engleze-recunoscute pentru consecventa cu care-si duceau la bun sfârsit programele politice de îndata ce erau elaborate si aprobate-nu au insistat sa se dea curs amenintarii pe care o formulase din proprie initiativa.Dimpotriva, contele Derby, ministrul de externe al Marii Britanii, comunica la 27 mai 1877 ca nu va propune nici un demers relativ la declaratia de independenta a României.

Franta, care cu doua decenii mai înainte, avusese un rol atât de însemnat în crearea conditiilor internationale favorabile înfaptuirii statului modern român, a adoptat o pozitie ce a dezamagit pe acei care continuau sa creada în sprijinul ei.Înfrânta în razboiul din 1870, cu prestigiul si forta mult diminuate, urmarind refacerea în vederea revansei cu Germania, Franta, care nu mai dadea tonul în politica internationala, se vedea nevoita sa abandoneze orice initiativa si sa-si puna de acord opiniile cu acele ale marilor puteri occidentale pentru a nu-si accentua izolarea diplomatica în care se afla.De aici atitudinea excesiv de rezervata pe care ducele Decazes, ministrul afacerilor straine, a manifestat-o în repetate rânduri.Astfel, la 11 mai 1877, el se grabea sa-l informeze pe seful Consulatului din Bucuresti, ca proclamarea independentei nu va schimba situatia de drept a României, stabilita prin tratate si singurui ei efect ar putea fi ridicarea garantiilor internationale de care se prevalase tara pâna atunci.Încercând sa descifreze motivele care au determinat atitudinea Frantei, M.Kogalniceanu afirma cu amaraciune:Ne asteptam la mai multa bunavointa din partea guvernului francez.