Congresul de la Paris 1856

Imagine preview
(7/10 din 1 vot)

Acest referat descrie Congresul de la Paris 1856.
Mai jos poate fi vizualizat un extras din document (aprox. 2 pagini).

Arhiva contine 1 fisier docx de 8 pagini .

Iti recomandam sa te uiti bine pe extras si pe imaginile oferite iar daca este ceea ce-ti trebuie pentru documentarea ta, il poti descarca. Ai nevoie de doar 3 puncte.

Domeniu: Istoria Romanilor

Extras din document

La 25 februarie 1856, au început lucrările Congresului de la Paris, unde, deși era puternic susținută de delegații Franței și Rusiei, cărora li s-au alăturat și delegații Sardiniei și Prusiei, unirea Principatelor a fost totuși zădărnicită din cauza opoziției puternice a delegaților Turciei și Austriei, precum și a politicii Angliei. În aceste condiții, rezolvarea problemei Unirii a fost amânată, congresul instituind o comisie internațională, cu reședința la București, însărcinată să se informeze asupra situației din cele două țări și luând totodată măsura de a se convoca adunări ad-hoc prin care populația Principatelor să-și exprime voința în privința organizării interne. În timpul dezbaterilor Congresului, numeroase memorii, petiții, intervenții individuale și colective ale românilor din țară sau aflați la Paris oglindeau intensificarea frământărilor pentru înfăptuirea unității naționale . Conducătorii puterilor europene s-au întâlnit la Paris pentru a decide asupra organizării definitive a Principatelor române, desemnându-și plenipotențiarii pentru a negocia și semna convenția: din partea otomanilor avem pe Mohammed Fuad pașa, pentru Austria îl menționăm pe Joseph Alexandre baron Hubner, pentru Franța avem pe Alexandre Comte Colonna- Walewski, pentru Marea Britanie avem pe Henry Richard Charles Comte Cowley, pentru Prusia pe Maximilen Frederic Charles Francois Compte de Hatzfeld Wildenburg Schoenstein, pentru Rusia pe Paul Kisselev iar pentru Sardinia pe Salvator Marquis de Villamarina .

Prin dispozițiile Tratatului, puterile contractante au devenit garante nu numai ale Principatelor, dar și ale Turciei, căreia îi asigurau integritatea teritorială și apărarea colectivă, căci după cum arăta Friedrich Engels, „starea omului blonav s-a înrăutățit considerabil; populația creștină a Turciei europene, atît cea greacă, cât și cea slavă, năzuiește mai puternic decât oricând să scuture jugul turcesc” . Tocmai de aceea Turcia a fost admisă să facă parte din însuși concertul european, iar la 15 apriilie 1856, Anglia, Franța și Austria au semnat un tratat extra conventum, garantând independența și integritatea Imperiului Otoman, pe care se angajau să-l apere la nevoie cu armele .

Acest congres, care a stat permanent sub auspiciile contradicțiilor și compromisurilor dintre contractanți a dorit să încheie o pace „honorable pour tous et humiliante pour personne”, tratatul, ca finalitate a unei asemenea dorințe, constituia expresia cea mai elocventă a unor compromisuri, de la care pornind, Bourqueney, ambasadorul Franței la Viena, afirma: „quand on lit le traite de Paris... on se demande quel est le vainqueur” .

Atâta vreme cât chestiunile ridicate au fost menținute la un nivel moderat, care priveau problemele generale europene, negocierile au decurs fără mari dificultăți. Însă atunci când s-a trecut la lucruri care priveau direct fiecare țară în parte, discuțiile au devenit mai aprinse și sinuoase. Spre deosebire de Anglia care dorea punerea în carantină a Rusiei prin neutralizarea Mării Baltice, Franța a trecut la rezolvarea tranșantă a chestiunii orientale prin aplicarea principiului naționalităților. Prima chestiune ridicată de Franța în fața congresului a fost „chestiunea română” iar soluționarea acesteia în conformitate cu punctul de vedere francez, la care va adera și Anglia, crezând că se va opune Rusia, va provoca o puternică fierbere în rândul participanților la congres .

Tratatul de la Paris se poate spune că a inaugurat o nouă eră pentru români. Acțiunea Puterilor s-a bazat pe ipoteza că Turcia era capabilă de reformă, iar această prezumție era în mod fundamental falsă. Așa cum scria ducele de Cambridge reginei Victoria în timpul unei vizite la Constantinopol: „Omul bolnav este extrem de bolnav, într-adevăr pe moarte mai mult ca niciodată, în timp ce diplomația de azi îi dorește numai binele având în vedere că nici o putere nu îl poate salva Aceasta este părerea fiecărei persoane de aici ale ambelor armate, franceză și britanică” . Dar mult mai abilul și atotputernicul Palmerston încă insista asupra unui punct de vedere exprimat de el cinsprezece ani mai devreme: „Tot ceea ce auzim noi despre prăbușirea Turciei este o aberatie pură și nealterată”. Mai letală decât această prezumție a fost decizia puterilor de a lăsa executarea reformelor- așa cum scria în art. IX- în totalitate în mâinile sultanului însuși, și de interzicere al oricărui drept de intervenție, fie ea colectivă sau individuală. Cum nimeni altul decât lordul Stratford spunea clar că absența unei „forțe din afară care să mențină o presiune stabilă asupra guvernului”, înseamnă eșecul predestinat al întregului calcul, acesta a fost unul din motivele pentru care a declarat că „mai bine și-ar fi tăiat mâna dreaptă decât să semneze acel tratat” .

Fisiere in arhiva (1):

  • Congresul de la Paris 1856.docx

Bibliografie

- Anderson, M.S., The eastern question 1774-1923, A study in international relations, New York, St. Martin Press, 1966.
- Andronic, AL., „Documente referitoare la Principatele române aflate în fondul Voronțov păstrat în arhiva centrală de stat a actelor vechi din Moscova”, extras din Discuții, note, comunicări, documente, București,
- Bataillard, Paul, La Moldo-Valachie dans les manifestations de ses efforts et de ses voeux, Paris, Editura Imprimerie de Pillet Fils Aine, 1856.
- Berindei, Dan, Constituirea României moderne, 150 de ani de la Unirea Principatelor, București, Editura Enciclopedică, 2009.
- Boerescu, Vasile, Memoire sur la Juridiction consulaire dans les Principautes Unies Roumaines, Paris, E. Dentu, Libraire- Editeur, 1865.
- Boicu, Leonid, Unirea Principatelor române în dezbaterea forurilor internaționale 1855-1859, în Unirea Principatelor și Puterile europene, București, Editura Academiei Române, 1984.
- Idem, Diplomația europeană și cauza română 1856-1859, Iași, Editura Junimea, 1978.
- Chiriță, Grigore, Corespondența diplomatică franceză 1856-1859, în Documente privind Unirea Principatelor, vol. VI, București, Institutul „Nicoale Iorga”, 1980.
- Cliveti, Gheorghe, România și crizele internaționale, 1853-1913, Iași, Editura Fundației „Axis”, 1997.
- Jelavich, Barbara, Russia and the formation of the romanian national state, 1821-1878, Cambridge, Cambridge University Press, 1984.
- Marțincu, Monica, Conferința diplomatică de la Viena (1855) și „chestiunea română”, în Dumitru Ivănescu, Dumitru Vitcu, „Congresul de pace de la Paris (1856). Prefaceri europene, implicații românești”, Iași, Editura Junimea, 2006.
- Marx, Karl, F. Engels, Opere, vol. 12, București, Editura Politică, 1962.
- Oțetea, Andrei, Studii privind Unirea Principatelor, București, Editura Academiei Române, 1960.
- Vântu, I., G.G. Florescu, Unirea Principatelor în lumina actelor fundamentale și constituționale, București, Editura Științifică, 1965.
- Watson, R.W. Seton, A history of the roumanians, from roman times to the completion of unity, United States of America, University of Wisconsin library, 1963.
- Woodward, Llewellyn, The age of reform 1815-1870, New York, Oxford University Press, 1992.