Conservatorism

A doua jumătate a secolului al XIX-lea surprinde societatea românească într-un rapid proces de modernizare, o amplă dezvoltare pe toate planurile. Are loc o accelerată tranziţie de la „vechiul regim” la unul de factură modernă; perioadă ce va avea ca finalitate formarea statului unitar, parcurgând anterior etapa unificării Moldovei și Ţării Românești și dobândirea neatârnării. Este o perioadă de schimbări structurale în organismul societăţii românești, și totodată de racordare la spaţiul civilizaţiei occidentale. În acest context se dezvolta ideologiile politice, concretizate prin apariţia partidului liberal, apoi conservator.

Prezenta lucrare încearcă să surprindă într-o anumită măsură momentele esenţiale din viaţa celui de-al doilea partid din România, precum și o modestă raportare la originile gândirii conservatoare moderne în spaţiul carpato-danubiano-pontic.

Conservatorismul românesc apare ca o reacţie la reformele politice de factură modernă și democratică, de gândire liberală, susţinând interesele marilor proprietari . Este similar cu cel european în mare parte, dar se „revendică” din tradiţia și realitatea românească .

Primele partide politice (liberal și conservator) sunt fondate abia în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, cu toate că ideea de partid s-a dezvoltat anterior. A.D. Xenopol caută originea acestora chiar în perioada medievală, considerând grupările boierește, una antigrecească și alta antirusească, drept partide politice. Adevărata delimitare survenind însă în urma revoluţiei de la 1821, când boierimea se divide în două fracţiuni, ce aveau deosebiri privind organizarea internă a statului . Revoluţia de la 1848 conferă o nouă dimensiune disputelor politice. Sub influenţa revoluţiei franceze, aceasta aduce în spaţiul românesc ideile radicalismului revoluţionar, care urmărea o modificare radicală a societăţii. Se dezvoltă în acest context o opoziţie a conservatorilor, cei care promovau prudenţa, refuzând schimbările spontane, de tip revoluţionar; militau pentru o dezvoltare organică a societăţii .

Istoricul C. Gane consideră drept punct incipient pentru formarea partidelor politice momentul 1857. Cu certitudine, încă din perioada lui Cuza, burghezia urmărea înlăturarea moșierimii de la conducerea ţării, considerându-se singura îndreptăţită cu această atribuţie, în noile condiţii istorice. Dar poziţiile importante din punct de vedere economic și politic ocupate încă de boierime, a permis rezistenţa acestora. Aceste schimbări ale societăţii au determinat o luptă atât pe plan practic, cât și teoretic, concretizat în ideologia conservatoare .

Totuși nu putem vorbi de adevărate partide politice în spaţiul românesc până în perioada din jurul obţinerii independenţei; putem vorbi doar de grupări. Un partid are nevoie de organizare, un șef, un organ de presă, și mai ales un principiu, un scop . Până la jumătatea secolului, singura concepţie politică românească era „să existăm ca naţiune și ca stat” .

Sfârșitul războiului Crimeii, soluţionat cu Congresul de la Paris din 1856, pune capăt ocupaţiei militare rusești și conduce la convocarea în Principate a Divanurilor ad - hoc în 1857 . În cadrul acestor adunări, într-un raport adresat baronului Talleyrand - Périgord, diplomatul francez Georges Le Sourd clasifică grupurile politice prezente în cinci categorii: conservatorii, ultra-conservatorii, progresiștii, ultra-progresiștii și susţinătorii foștilor domni regulamentari, în funcţie de opiniile care le împărtășeau cu privire la Unire . Convenţia de la Paris, din 7/19 august 1858, asigură o preponderenţă a boierimii conservatoare în Adunările elective, datorită dreptului de a participa în funcţie de cens .

Ultima parte a deceniului șase imprimă termenului „conservator” noi valenţe. Jurnale vehiculate în această perioadă, precum Conservatorul lui I. Heliade Rădulescu și Nicolae Russo (1856 - 1857), Constituţionarul (1858) sau Conservatorul Progresist (1859 - 1861), determină o utilizare mai consistentă și o preocupare privind definirea conservatorismului în vocabularul politic autohton . În această parte a doua de secol XIX, pe lângă argumentele de ordin istoric, conservatorii susţin că moșierimea este singura clasă socială capabilă de a oferi o elită conducătoare, datorită culturii și averii, putând astfel să se ridice deasupra interesului material, consacrându-și întreaga energie binelui public; idee pe larg discutată în presa conservatoare până la 1871 .