Constituția de la 1923

Încheierea procesului de formare a statului national unitar român a marcat o etapă nouă în evoluția națiunii noastre, în afirmarea României pe arena international. Marea Unire din 1918 a ridicat pe o treaptă superioară comunitatea statornicită de-a lungul veacurilor între toate provinciile românești, a realizat cadrul national, economico-social și cultural pentru dezvoltarea mai rapidă a fortelor de producție, a însemnat înmănuncherea în granițele aceluiași stat a energiilor și capacităților creatoare ale întregului popor. Factorul principal pe care s-a fundamentat democrația interbelică a fost Constituția din 1923, adoptată în timpul guvernării liberale.

Prin decretul regal, din 23 ianuarie 1922, Parlamentul a fost dizolvat și s-au anunțat alegeri pentru Adunarea Constituantă Națională. Procedura nu era legală pentru că se încălca articolul 128 din Constituția din 1866. PNL și-a asigurat majoritatea parlamentară și a adus în dezbaterea Parlamentului proiectul noii Constituții. Noua Constituție a fost votată de majoritatea liberal din ambele camera la 27 martie 1923 și publicată în Monitorul Oficial nr. 282 din martie 1923. Partidul Național Român și Partidul Țărănesc au contestat-o vehement dar după adoptare, au acceptat-o și au guvernat pe baza ei.

Constituția consacra hotărârile luate de poporul roman în 1918 privind unirea Basarabiei, Bucovinei și Transilvaniei cu România. În martie 1923 a fost adoptată o nouă Constituție, care reflecta schimbările survenite în raportul forțelor sociale, în evoluția economică și politică a țării după făurirea statului national unitar. Conform art. 1 România este un " Stat national, unitar și indivizibil", iar art. 2 prevedea că "Teritoriul României este inalienabil. Hotarele Statului nu pot fi schimbate sau rectificate decât în virtutea unei legi. ". Spre deosebire de Constituția din 1866 în care se accentua caracterul indivizibil al statului, acum se insista asupra caracterului national al statului român .

Erau prevăzute drepturile și libertățile cetățenești specific unui stat democratic: " Românii, fără deosebire de origina etnica, de limbă sau de religie, se bucura de libertatea conștiinței, de libertatea învătământului, de libertatea presei, de libertatea întrunirilor, de libertatea de asociație și de toate libertățile și drepturile stabilite prin legi "( art.5). În același spirit se preciza: " Deosebirea de credinte religioase si confesiuni, de origina etnica si de limba, nu constitue în România o piedica spre a dobândi drepturile civile si politice si a le exercita" .

Constituția garanta libertatea individuală a cetățenilor: inviolabilitatea domiciliului, libertatea conștiinței, libertatea de a comunica și publica ideile și opiniile prin viu grai, prin scris și prin presă, libertatea muncii, secretul scrisorilor, telegramelor și convorbirilor telefonice etc. În Constituție erau înscrise articole referitoare la proprietate. Spre deosebire de Constituția din 1866, care prevedea că proprietate de orice natură, precum și toate creanțele asupra statului "sunt sacre și inviolabile" ( art. 19 ), noua lege fundamentală stabilea: " Zăcămintele miniere precum și bogătiile de orice natură ale subsolului sunt proprietatea Statului ". Se menționa că o" lege specială a minelor va determina normele și condițiile de punere în valoare a acestor bunuri" .

Totodată, Constituția prevedea că spațiul atmosferic, căile de comunicație, apele navigabile și flotabile "sunt de domeniul public". Statul putea intervene, prin legi, în raporturile dintre factorii de producție( patron și lucrători), " pentru a preveni conflictele economice sau sociale". Constituțiunea din 1923, care de fapt prelua textul legii fundamentale din 1866, prevedea, la art. 33: ,,Toate puterile statului emană de la națiune, care nu le poate exercita decât numai prin delegațiune și după principiile și regulile așezate în Constituțiunea de față”. Ea avea la bază principul separării puterilor în stat: puterea legislativă, puterea executivă și puterea judecătorească.

După 1918 s-a menţinut Parlamentul bicameral, dar au survenit importante modificări în privinţa modului de alegere a acestuia, ca urmare a introducerii votului universal. Constituţia din 1923 prevedea: „Puterea legislativă se exercită în colectiv de rege si Reprezentaţiunea Naţională. Reprezentaţiunea Naţională se împarte în două Adunări: Senatul si Adunarea Deputaţilor" (art. 34). Se făcea precizarea că „membrii Adunărilor reprezintă naţiunea" (art.42). Adunarea Deputaţilor se compunea din deputaţi aleși de cetăţenii români majori, prin vot universal, egal, direct, obligatoriu și secret pe baza reprezentării minorităţilor.