Decrete privind îndeplinirea condițiilor de armistițiu

Pentru a se trece la îndeplinirea condiţiilor din armistiţiu trebuia să se hotărască baza legală conform căreia trebuia acţionat pentru îndeplinirea obligaţiilor rezultate din convenția de armistitiu. Ministerul Afacerilor Interne va întocmi o serie de decrete lege prin care va încerca reglementarea funcţionării comisiei care se ocupa cu punerea în aplicare a armistiţiului.

Aceste decrete lege erau stabilite de guvern fără a se cunoaşte situaţia reală din teritoriu şi trebuiau aplicate de către instituţiile locale care reprezentau guvernul.

În intervalul 2 septembrie 1944-30 octombrie 1947, au fost elaborate peste 60 de acte legislative, care prin transpunerea lor în practică au fixat cadru legal pentru efortul general de execuţie a prevederilor Convenţiei de Armistiţiu atât la nivel naţional cât şi regional. Mai mult, s-a înfiinţat prin lege şi o comisie română pentru aplicarea armistiţiului care va suferi modificări de titulatură în perioada menţionată păstrându-şi în esenţă atribuţiunile iniţiale.

La 11 octombrie 1944 a fost publicat decretul lege numărul 502 referitor la stabilirea normelor şi procedurilor de angajare şi plata cheltuielilor necesare pentru executarea obligaţiunilor statului român ce decurg din convenţia de armistiţiu. În articolele 1 şi 2 se preciza faptul că de aplicarea armistiţiului se ocupa o comisie; Subsecretariatul de Stat al Aprovizionării pe baza a ceea ce hotăra Comisia dispunea ca Ministerul Apărării şi celelalte departamente regii autonome să le execute direct sau prin întreprinderile particulare. Ministerul de Finanţe se ocupa cu stabilirea cuantumului numerar ce trebuia pus la dispoziţia Înaltului Comandament Aliat, acest lucru trebuia făcut pe baza hotărârilor comisiei.

Articolele 3,4 şi 10 sunt amintite în acest decret lege deoarece se stabilesc normele după care se vor da comenzile ce vor duce la îndeplinirea sarcinilor menţionate în respectivele articole. Aceste norme fac referire la: direcţiile de resort din MAN şi celelalte departamente trebuiau să ia măsuri pentru o achiziţionare rapidă a materialelor. Pentru materialele din comerţ, acestea se vor bloca în magazinul respectiv până se vor ridica şi va fi plătit preţul conform legii 282 din 1943. Existau materiale care aveau nevoie de timp pentru a fi produse, în acest caz autoritatea înştiinţa pe comercianţi printr-o scrisoare de acest lucru, această scrisoare cuprinde referiri la felul mărfii şi cantitatea dorită, condiţiile pe care trebuie să le îndeplinească, termenul de livrare, locul de predare. Comercianţi erau obligaţi ca la 18 ore de la primirea scrisori să depună ofertele şi nota cu preţurile. Autorităţile urmau să dea comandă la preţul convenit, dar preţul definitiv era făcut de Comisariatul General al Preţurilor şi Comisiunile Judeţene de Preţuri. În caz de neexecutare a comenzi în termenele stabilite se aplica procedura prevăzută la art.4 şi 10.

Articolele 7 şi 9 se referă la procurarea fondurilor necesare care vor fi puse la dispoziţia Direcţiei Contabilităţii MAN într-un cont special al BNR. Din acest fond se vor face plăţile potrivit dispoziţiilor date de direcţiile de resort din MAN şi se vor alimenta Comandamentele Teritoriale.

La cererea Serviciului Special al Aprovizionării, Ministerul Finanţelor, Direcţia Generală a mişcării fondurilor va putea face plăţi direct întreprinderilor particulare reprezentate prin oficii sau birouri de vânzare. Plăţile puteau atinge cel mult 80% din valoarea materialelor livrate, restul de 20% era plătit de Direcţia Contabilităţii din Ministerul de Război.

Articolele 5,6 şi 11 se referă la finanţarea întreprinderilor care trebuiau să ajute la îndeplinirea comenzilor către Uniunea Sovietică. Pentru efectuarea comenzilor, Direcţiile de resort ale Departamentelor, precum şi Comandamentele teritoriale vor putea da avansuri întreprinderilor până la 50% din valoarea comenzi. Autoritatea care acorda avansul lua măsurile necesare pentru a se asigura capacitatea de fabricaţie a întreprinderii căreia i s-a dat comanda. Se urmărea ca ofertanţii să aibă acte doveditoare că au firma înscrisă, excepţie făceau producători agricoli şi proprietari de păduri; să se constate că întreprinderea posedă capacitatea de producţie corespunzătoare, să nu fie în stare de faliment şi să aibă capacitatea tehnică pentru executarea comenzi.

În caz de reziliere a comenzii, firmele erau obligate a restitui sumele ce nu pot justifica ca fiind cheltuieli în vederea executării comenzi, în caz contrar se deschidea acţiune publică. Predarea furniturii se va face în locuri după dorinţa Comandamentului Sovietic, predarea se va face pe baza adeverinţei de primire a mărfii eliberată de delegatul Comandamentului Sovietic.

Articolul 8 făcea referire la lichidarea şi ordonanţarea cheltuielilor care se făceau de către Direcţiile de resort din cadru MAN şi de către comandamentele teritoriale. Această lichidare mai putea fi făcută de Ministerul Apărării Naţionale, Direcţia Contabilităţi. Actele necesare lichidării cheltuielilor au fost: ordinul în original pe baza căruia s-a dat comanda, decontul, factura sau actul, întocmit de furnizor sau de cel ce prestează serviciul, adeverinţa de primire a mărfii şi dovada că s-a aplicat preţul oficial stabilit şi copia după calcularea preţului stabilit definitiv de Comisariatul General al Preţurilor.

Dispoziţiile cu privire la livrările din depozitele armatei sau alte instituţii publice se regăsesc în articolul 12. Pentru executarea obligaţiilor ce decurgeau din Convenţia de Armistiţiu Subsecretariatul de Stat al Aprovizionări, condus de Lucian Burchi, poate dispune predarea către organele îndreptăţite ale Comandamentului Sovietic de materialele din depozitele armatei sau alte instituţii publice.